Poezia Căpitanul Romano de Vasile Alecsandri

CĂPITANUL ROMANO



Se dase trei asalturi redutei neînvinse,
Tustrele îndrăznețe și crunte, dar respinse.
Și cîmpu-ntreg de sînge acoperit era,
Și, cuib grozav de moarte, reduta fulgera.
În șanțuri trupuri multe grămadă, răsturnate,
Și altele străpunse, pe dîmburi acățate,
Formau un crud spectacol ce lumei arata
Cum știe pedestrașul în foc a se lupta.



Romano căpitanul de trei ori cu ai săi,
De trei cri ajunsese la șanțuri cel întăi,
Ș-acum, retras deoparte, strîngea coloana-i ruptă,
Cu ea să se arunce de-a patra oară-n luptă.



Deodată... cine-ar crede !...  un aspru colonel,
Ieșind de nu știu unde, pășește drept la el
Și-i zice : ,,Căpitane nu-mi place-a ta purtare,
Stai tot în urmă !”



,,Cine ?... răcnesc în tulburare
Ostași lui Romano, arși, rumeni pe obraz.
El ! căpitanul nostru ? !... din toți cel mai viteaz !”
,,Tăcere, copii !” strigă Romano la mulțime,
Apoi spre colonel c-un aer de mărime
Se-ntoarce, îl măsoară c-un ochi plin de dispreț
Și-i zice : ,,Colonele, de ești și îndrăzneț
Pre cît nedrept și aspru, te-ndemn să vii cu mine
Să vezi de știu la moarte să merg cum se cuvine...
Copii !... Zor înainte l-ai patrule asalt.”
,,Ura !...” răspund ostașii... el pe calu-i nalt
Pornește înainte, deprins a merge-n frunte,
Și zboară... dar un glonte, un sol al morții crunte,
Îi vine drept în cale și-i se oprește-n pept.



Atunce căpitanul, pe cal stînd încă drept,
Răcnește : ,,Colonele !... departe ești !... și tu unde ?...”
Apoi, zdrobit, el cade și moare lin, zîmbind,
Căci vede în redută voinicii lui sărind.



1 februarie 1878