Poezia Gemenii de Mihai Eminescu

                      GEMENII
                              I


O candelă subțire sub bolta cea înaltă
Lumina peste regii cei dacici laolaltă,
Cari tăiați în murmur cu steme și hlamide
Se înșirau în sală sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit.
Iar chipu-i - cel din urmă în lungul șir de regi -
Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înțelegi.
Deodată crîșcă fierul în dosu-unei firide.
A unei tainiți scunde intrare se deschide,
De sub o mantă lungă se-ntinde-o albă mînă,
Ce ține o făclie aprinsă de rășină,
Care îi bate-n față și-i luminează chipul...
Pe-un stîlp tăiat, orgolios își picură nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni -
Ca umbra cu ființa sunt amîndoi asemeni -
Încet înaintează, făclie și-o ridică
Ș-urechea ațiind-o el asculta : „Nimică!
Un ceas mai am, și iată că voi ajunge-n fine
Atît de sus în lumea creată pentru bine.
Creată pentru bine ne spun cărțile vechi,
De mii de ani ne sună legenda în urechi...
Și am văzut virtutea găsind la ei răsplată,
Ce nu numai de oameni - de zei e-nvidiată,
Răsplată prea frumoasă : un giulgi și patru scînduri.
De cînd văzui aceasta, am stat mereu pe gînduri :
Să-mi stîmpăr lăcomia ? Pe lîngă dulci izvoară
Să trec murind de sete pentr-o așa comoară ?
Pe cînd c-un om în lanțuri - de-i frate, chiar, ce-mi pasă
Dacă-l împing în laturi ? - O cale luminoasă
Nainte-mi se deschide ? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtuții bunuri să aibă singur parte.
Ei ! Lumea-i împărțită în proști și în șireți,
Iar patimelor rele viclenii le dau preț.
Sămînța roditoare se cade ca să sameni.
Ca să fii domn, se cade să-i iei adînc pe oameni.
Voiești ca să se-nchine cu toți l-a tale oase,
Atunci învie-într-înșii pornirea dușmănoasă,
Invidia și ura botează-le virtuți,
Numește-erou pe-un gîde ca fierul să-i ascuți,
Pe cel viclean și neted numește-l înțelept,
Nebun zi-i celui nobil și simplu celui drept,
Din patimi a mulțimii fă scară la mărire
Și te-or urma cu toții în vecinică orbire.
Cu laude mîngîie deșertăciunea lor,
Din roiuri răsipite vei face un popor
Și singur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sînge și cenușă pămîntul presura-va...
Ferește-te de una, să te păzească ceriul,
Să nu te-mping-un demon a spune adevărul.
A spune : că nu-s vrednici decît de-adînc dispreț,
Că pentru-o vorbă goală jertfești a lor vieți,
Că-n tine nici îți pasă măcar de-ale lor păsuri,
Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,
Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,
Că tot ce e ca dînșii e vrednic ca să piară.”


Deodată iar ascultă... se îmflă a lui nări,
Aude glasuri multe și pașii urcînd pe scări,
Iar ușa de la mijloc dă aripele-n laturi,
De intră voievozii de țări și de olaturi,
În fruntea lor c-un preot bătrîn... Iară moșneagul,
Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul
De aur și-l ridică : - Brigbelu, iată ora
Că-n numele mulțimii și-n fața tuturora,
Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare
Și dacă nici acuma din umbră-i nu răsare,
Să-ți oferim coroana, căci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul deșert să nu rămîie,
Nici vaduvă coroana de tîmpla cuvenită.


Pe un tripod s-aduce cățuia aurită.
Cu făclii stinse-n mînă-n genunche cad oștenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta naltă,
S-acopere mulțimea, iar flăcările saltă,
Toți în genunchi cu groază ascultă în trecere
Iar preotul începe cu glas plin de durere :
- În numele Celuia, al cărui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Cînd limba-i neclintită la cumpenile vremii,
Toiagul meu s-atinge încet de vîrful stemei
Regești, și pentru dînsa te chem - dacă trăiești,
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis ! răsai de unde ești.
Pe ochi țiind o mînă făcliile-și întind,
La sfîntul foc din mijloc cu toți și le aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar brațele ridică făcliile în aer.
Iar preotul smucește c-o mînă pînza fină
Ce-acopere statua de marmură senină
Și țesătura neagră de-un fin și gingaș tort
Lăsînd să cadă-n flăcări, șoptește-adînc: - E mort !
Brigbelu se repede-n fereastă și privește.
O mare de lumină pe-o clipă îl orbește,
El vede mii de falce lucind și mii de suliți,
Mulțimea și ostașii se-mping vuind pe uliți,
Iar negre tac deasupra a capiștelor bolți
Ș-ale cetății ziduri c-un turn la orice colț.


S-a strecurat mulțimea și sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie...
Adînc fugiră ochii în cap, pierit e chipul,
Orlogiul în uitare de mult și-a scurs nisipul,
Cînd iată o femeie mai albă ca omătul,
Ieșind încet din umbră, o-ntoarce de-a-ndărătul,
Privește cum din discul de aur iese fum
Și zice rar și rece : - Ești mulțămit acum ?
Atuncea el tresare și ochii învîrtește.
Cum sta nainte-i naltă, privind o mistuiește :
- o, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
odor cu păr de aur și ochiul înțelept.
Ca zece morți deodată durerile iubirii-s -
Cu-acele morți în suflet eu te iubesc, Tomiris.
- Dar lasă-mă - ea strigă. - Ce galben ești la față,
Suflarea ta mă arde și ochiul tău mă-ngheață.
Ce mă privești atîta ? A ta căutară
M- doare, cum mă doare suflarea ta din gură.
Ce ochi urît de negru ! Cum e de stins și mort !
Închide-l, ah, închide-l - privirea ta n-o port...
- Dar mă iubești, Tomiris - tu mă iubești atît,
Precum pe al meu frate nicicînd nu l-ai iubit.
-Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-ești domn -
Și te urmeaz ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt că l-a ta privire voințele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de șerpe,
Fugi, fugi în lumea largă ! Mă faci să-nnebunesc,
Căci te urmez și totuși din suflet te urăsc.


El o cuprinde... Fața ei albă atuncea piere
Și gura ei se strînge de-o stranie durere.
Ea ar țipa și glasul în gît i se îngăiamă.
Ea îl sorbea cu ochii, deși murea de spaimă...
Și cum stau mînă-n mînă... tresar, tot mai aproape
Se strîng și peste ochii-i își lasă-a ei pleoape.
Din tainiță adîncă părea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, nălțînd făclia-n aer,
Îi zise : O, iubito, din nou ți se năzare.
Iar ea mereu ascultă, ș-aude i se pare :
„Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitîndu-se în jos,
Iar tei cu umbra lată cu flori pîn-în pămînt
Spre marea-ntunecată se scutură de vînt !”

                    II

Brigbelu, rege tînăr din vremea cea căruntă,
Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă.
Frumos au ars în flacări prinosul de pe vatră,
Pe cînd intrară oaspii sub bolțile-i de piatră.
În capul mesei șade Zamolxe, zeul getic,
Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic.
În dreapta lui sub vălul de ceață mîndrul soare,
În stînga-i șade luna sfioasă, zîmbitoare...
Din sale depărtate pătrunde zvon de armă.
Prin el cimpoiul skytic pornește dulcea-i larmă,
Trezind greoiul ropot de danț, căci la un loc
Toți oaspeții mai tineri loveau baltage-n joc,
Iar tinerele fete cu ei jucînd de-a valma
Se-nvîrt și se mlădie ușor sunînd cu palma.


La mijlocul de masă pe tronu-i șade el
Cu plete lungi și negre, întunecos, Brigbel.
Și răzimat pe spată al zeilor fiastru
Privea-n ochii miresei al cerului albastru.
Frumoși ca două basme, izvoarele uimirii-s,
În păru-i lung de aur se învălea Tomiris.
Încolo voievozii, boiarii după treaptă
Șoptesc cu admirare în barba înțeleaptă
Cînd spune cîntărețul povești din alte vremuri,
De regi de-a căror fapte te miri și te cutremuri.
Spunea cum din deșerturi ce nu mai au hotară,
Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară,
Pe negrele corăbii cu mii de mii de gloate,
Stăpînul pe Egipt cu-averile lui toate.
Apoi veni acela ce-au frînt pe Minotaur,
Tezeu, să cate lîna cu mițele de aur.


Apoi tîrziu în urmă veni străinul oaspe
Clădind pe Istru poduri - Dariu al lui Istaspe,
Un rege, ce în lume nu-și găsea loc să-ncapă,
În Dacia venise, cerșind pămînt și apă.
Și povestea bătrînul de neamuri curgînd rîuri,
Din codri răsărite, ieșite din pustiuri
Și acum pieriră toate pe rînd precum veniră
Și cum cătînd norocul mormîntul și-l găsiră.


Și pe cînd ascultă, chiar regii din firide,
Cu gura-n pumn ghidușul se strîmbă și tot rîde.
Cu mutra lui de capră și trup schilod de faun
Își tîrîie piciorul ținîndu-se de scaun.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitîndu-se în jos,
Iar tei cu umbra lată cu flori pîn-în pămînt
Spre marea-ntunecată se scutură de vînt.


Deodată-n fundul salei, apare sub un arc,
Cu stînga răzimată de spada-i de monarc,
Nebunul Sarmis - care-i cu craiul frate geamăn -
Ca umbra cu ființa-i ei amîndoi s-asamăn.
Dar galben e la față și ochii ard în friguri
Și vînătă-i e gura. El vine cu pași siguri
Și pe pumnaru-și scapă Brigbel mîna regală.
Din tron pe jumătate cu furie se scoală...
Nebunu nalță dreapta, se uită lung la el -
Cu mîna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.
Și ca să înțeleagă nainte-i ce se-ntîmplă
Nebunu-și trece mîna la ochi, apoi la tîmplă,
Se uită turbur, pare că și-ar aduce-aminte
De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.
Cu glasul lui ce sună adînc, ca de aramă,
El noaptea cea eternă din evii-i o recheamă,
Arată cum din neguri cu umeri ca de munte
Zamolxe, zeul vecinic, ridică asa frunte
Și decît toată lumea de două ori mai mare,
Își pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare,
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceață,
Cum din adînc ridică el universu-n brață,
Cum cerul sus se-ndoaie și stelele-și așterne,
O boltă răsărită din negure eterne,
Și decît toată lumea de două ori mai mare
În propria lui umbră Zamolxe redisperare.
„Priviți-l cum stă mîndru și alb pe nalțu-i jeț!
El îmflă răsuflarea vulcanului măreț,
Dacă deschide-n evii-i el buza cu mînie
Și stelele se spulber ca frunzele de vie ;
El mînă în uitare a veacurilor turmă
Și sorii îi negrește de pier fără de urmă.
Dacă se uită-n mare, ea tremură și seacă.
De-și pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.
Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vreodată
Un chip mai blînd, mai gingaș decît ăst chip de fată!
Gîndirea ta, divine, abia putu s-adune
Din mii minuni din lume o singură minune,
Căci numai ție singur îți fuse cu putință
S-unești atîta farmec cu-atîta necredință...
Dar nu ți-o cer, tot darul ți-l zvîrl iar la picioare.
De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare.
Nici vin să-mi cer coroana, nici țara mea. O dărui
Fășii s-o rup-oricine și cum îi place-oricărui.
La ce-aș mai cere-o țară, în care nu-i credință,
Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putință !
Rebel ! făcu-și din sceptru unealtă de ocară
Ș-ai dat tu însuși pildă din om să fie fiară.
Eu lumii trebuit-am, dar ție-ți trebui ea,
Să fie rea, smintită, coruptă, cum o vrea,
Tu ești din a ei milă stăpîn și s-o urmezi
Tu trebui, ca mai bine în scaun să te-așezi ;
Ca nu de vro suflare pe dînsul să te clatini
Căta-vei să iei ochii prostești cu nouă datini.
Din Sybaris vei strînge bătrîni cu bărbi boite,
Ca neamului să-i deie năravuri mai spoite,
S-arate cum moșnegii, îmbălsămiți ca mumii
Întrec și tineretul în scandalele lumii !
Strămoși pierduți în veacuri, rînduitori de cete,
Coroana mea ș-a voastră e plină azi de pete.
O, voievozi ai țării, frîngeți a voastre săbii
Și ciuma în limanuri să intre pe corăbii.
Puteți de-acum să rumpeți bucăți a mele flamuri,
Mînjit pe ele-i zimbrul adunător de neamuri,
De azi al vostru rege cu drag va să îngroape
Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.
Ș-acum la tine, drate, cuvîntul o să-ndrept,
Căci voi să-ngălbenească și sufletu-ți din piept
Și ochii-n cap să-ți sece, pe tron să te usuci,
Să sameni unei slabe și străvezii năluci,
Cuvîntul gurii proprii, auzi-l tu pe dos
Și spaima morții intre-ți în fiecare os.
În orice om un dușman să știi că ți se naște,
S-ajungi pe tine însuți a nu te mai cunoaște,
De propria ta față, rebel să-ți fie teamă
Și somnul - vameș vieții - să nu-ți mai ieie vamă.
Te miră de gîndirea-ți, răsai la al tău glas,
Încremenește galben la propriul tău pas,
Și propria ta umbră urmînd prin ziduri vechi,
Cu mînile-ți astupă sperioasele urechi,
Și strigă după dînsa plîngînd, mușcînd din unghii
Și cînd vei vrea s-o-njunghii, pe tine să te-njunghii !...
Te-aș blestema pe tine, Zamolxe, dară vai !
De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai.
Durerile-mpreună a lumii uriașe
Te-ating ca și suspinul copilului din fașe.
Învață-mă dar vorba de care tu să tremuri,
Sămănător de stele și-ncepător de vremuri.
Tomiris!  vis de aur în viața-mi, să te cert ?
Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ți le iert !
Ce să te blestem oare ? Căci visul mîngîios
A trebuit să piară... Prea, prea era frumos.
Cu-amor atît de fără de margini și de nalt
Nu se cădea să ție un om la celălalt.
Prea nu aveam în lume nici sfînt, nici Dumnezeu,
Prea ne uitasem astfel de tot și tu și eu.
Cereasca fericire nu se putea să țină,
Nu se cădea s-o aibă o mînă de țărînă,
În lumea de mizeriii și lacrimi nu e loc
Pentru atîta milă și pentru-atît noroc...
De-aceea-n codri negri mă-ntorc să rătăcesc.
În umbra lor eternă eu umbra-mi mistuiesc,
Privesc cum peste frunze uscate fără urme
Aleargă zimbrii negri și cerbii fug în turme,
Iar lîngă vechi fîntîne de lume date-uitării
Privesc în iarba naltă sirepii albi ai mării.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitîndu-se în jos,
iar tei cu frunza lată, cu flori pîn-în pămînt,
Spre marea-ntunecată se scutură de vînt.”

                      III

 Prin salele pustie un om în neagră haină
Termîndu-se de pașii-i, se strecură în taină.
Sub mantia lui lungă ascunde un pumnar,
Tot îndărăt privește cu spaimă și amar.
El rîde... Se repede spre umbra-i... umbra sare.
Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare...
Aspră-i se repede și iar se dă napoi :
- O, Sarmis, luptă lungă, grozavă e-ntre noi !
Ce fugi ? Ce fugi ? Nu vezi tu la luptă că te chem :
Nu crede cum că tremur, nu crede că mă tem !
Ș-atuncea iar răsare și fața-i slabă piere,
Și ochiul fix se uită cu spaimă și durerea :
„O, inima mea lașă, de ce-nlemnești în sîn,
Sfîrșește ! Și pumnarul îmi scap-acum din mîni...
Dar îl voi strînge bine... Stai... stai, nebun mișel.”

- Lovește crud o dată și cade mort - Brigbel.