Poezia O, Stingă-se A Vieții... de Mihai Eminescu

          O, STINGĂ-SE A VIEȚII...


O, stingă-se a vieții fumegătoare faclă,
Să aflu căpătîiul cel mult dorit în raclă !
N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind...
Un creier plin de visuri ș-o inimă de rînd.


De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors...
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors
De mînile uscate a vremii-mbătrînite.
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncîlcite :
Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte
Noroc fără durere, viață fără moarte.
Am pus de mult deoparte acele roase cărți
Ce spun c-a vieții file au vecinic două părți...
Cu-a lor înțelepciune nimica nu se schimbă.
Cu dezlegări ciudate și cu frînturi de limbă
Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă... nu liberă, dar mare.


Viața, moartea noastră noi le ținem în mîni,
Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpîni.
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.
De ce țin toți la dînsa, oricît de neagră fie ?
Ea împlinește oare în lume vo solie ?
E scop în viața noastră - vun scop al mîntuirii ?
Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii ?
A gîndului lucire, a inimei bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune ? Trăind cu moartea-n sîn
Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin ?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț
Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț,
Să nu zic despre mine ce omului s-a zis :
Că-i visul unei umbre și umbra unui vis.


O, Demiurg, solie cînd nu mi-ai scris în stele,
De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele ?
De ce-n al vieții mijloc, de gînduri negre-un stol
Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol ?
De ce de pe vedere-mi tu vălul ai răsărit,
Să văd cum că în suflet nu am decît urît ?
Viața mea comună s-o tîrîi uniform
Și să nu pot de somnul pămîntului s-adorm ?


Zadarnică, pustie și fără înțeles
Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.
Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.
Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,
Decît să fiu în dreapta ori stînga hotărît,
S-omor și eu pe altul sau să fiu omorît
Și făr` de nici un titlu în lume să mă-nser...
Căci ce-i, la urma urmei, minciună, adevăr ?...
Să țin numai la ceva... oricît ar fi de mic...
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic.