Poezia Dar Ochii Tăi de Tudor Arghezi

DAR OCHII TĂI ?



Dar ochii tăi ? Albaștri, verzi, negri sau căprii
Zălog a nu se știe ce mute mărturii.
Cîte stihii senine adînc se zbuciumară,
Ca să-ți răsară limpezi icoanele de-afară ?
Ce gînd, în ce cuvinte, s-a-nvrednicit a spune
Cum s-a ivit din sînge uimita lor minune ?
Prin ce minuni ciudate și zămisliri încete
S-a săvîrșit în sîmburi asemenea scumpete ?
În pleoape, ca petala de floare de gutui,
E un zmarald și nu e, e de safir și nu-i.
E bîlbîirea noastră în stare să mai știe
Ce amintiri de noapte, rămase din Tărie,
Căzînd pe-o dîră lungă, de aur, dintre stele,
S-au închegat la tine în două peruzele,
Domniță-al cărei zîmbet mă tulbură și-ngheață ?
Îți pîlpîie-n privire și-un vînăt fir de ceață.
E depărtare multă la zmalțul ei cu ape,
Deși ți-e frumusețea de salcie aproape.
Ascultă, ce nu-mi poate închipuirea crede
E că bijuteria cu pleoape calde, vede
Auzi ? priceoi ? Să poată vedea un mădular ?
Atunci, nu-i vorba numai de trupuri, ci de har,
De o văpaie alta, de-o voie, de-o dogoare,
Ce vine și se duce, făclie călătoare.
De ce a plîns zmaraldul la șoapta în andante
A scripcii, Nu știu dacă, prostită de cuvinte,
Pricepe. Nu știu dacă, prostită de cuvinte,
Mai are lucrul ăsta loc să ne-ncapă-n minte.
De-asemenea, și mintea, nu-mi pare, omenește,
Un bolovan de cocă și oase că gîndește.
Cum ? Trupul, de la sine, țărînă și argilă,
Să știe ce-i sfială sau dragoste și milă ?
Des umilit de-atîtea-ntrebări și gînduri grele,
Te-ai despărțit în simțuri ca să te scapi de ele.
E treaba lor că gustă, aud sau că miros,
Sînt cinci, nu-i numai unul, de-ajuns și de prisos.
Nu e ceva-ntre ele ? Mumai miros și limbă ?
Ce-o fi, ce nu-ndoiala și taina nu se schimbă.
Ce ne mai batem capul să-l facem ghicitor ?
Nu te lăsăm mai bine pe toate-n seama lor ?
Împins în îmbulzeala tăcerilor depline,
Zic zvăpăiat în ele : Eu, Mie, Meu și Mine.
Odată cu sidetul gingiilor stricate,
Eu mi-am pierdut naiva dinții virginitate.