Poezia Trecutul La Mânăstirea Dealului de Grigore Alexandrescu

TRECUTUL LA MÂNĂSTIREA DEALULUI

( Dedicat mărirei sale prințului nostru, Gh. Bibescu  1842-1848 )




Precum o sentinelă, pe dealul depărtat
Domnește mănăstirea ; și zidu-i cel înalt
Se-ntinde împrejur-i, pustiu și învechit,
De iedera bătrînă, de mușchi acoperit.
Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut,
Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut.
Un cap îi prezidează și, dacă s-o-ntîmpla,
Cu vreme, Romînia s-ardice fruntea sa,
P-a Dîmboviței vale oștiri de s-or ivi,
Ai luptelor cuplite părtași ei vor mai fi.



Eu în copilărie iubeam să mă opresc
Pe dealul mănăstirei, și-n vale se privesc
Mărețul turn, trist martur l-al nostru trist apus,
Ș-a cărui origină, în veacuri s-a răpus,
Turnul din care-odtă bărbații renumiți
Vedeau romîne taberi pe cîmpi nemărginiți.
În preajmă-i e cetatea ! ai ei locuitori,
Ruina-i azi cu fală arăt la călători,
Precum atîți nevrednici, trăind în moliciuni,
Se laud cu mari fapte făcute de străbuni.





Dar pentru ce orașul atît de strălucit
Acum între orașe e cel mai umilit ?
Ce voie prea înaltă, ce lege porunci
Căderea dopotrivă cu înălțarea-a fi ?
E o fatală soartă ? sau pe acest pămînt
Lasă urmele sale blestemul unui sfînt ?
Dacă însă o țară, un neam ar fi dator,
Cînd au greșit despoții, nelegiurea lor
A o plăti, atuncea orașul osîndit
Și numele-i din  lume de mult ar fi perit.
Căci mii de glasuri stinse d-ale tiraniei fier,
În strigări dureroase s-au înălțat la cer :
Căci ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat
Sîngele dupe pietre încă nu l-au spălat.





Orcum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit,
O iubesc căci e tristă și căci a suferit :
Și precum anticarul, la patima-i supus,
Culege vechea-aramă ce nu mai are curs,
Așa în a mea rîvnă, pe locul părintesc,
Fiu al astor ruine, țărîna lor slăvesc.
Încă mi-aduc aminte de groaza ce simțeam,
Cînd la apusul zilei scheletul lor priveam.
,,P-aici, ziceau bătrînii, o boltă arătînd,
Intră tînăra doamnă, frumoasă și fugind
De cetele tartare, cînd ele-acest palat,
Lipsind oștirea noastră, în treacăt au prădat.
Peștera, ce se-ntinde departe subt pămînt,
Își are răsuflarea : în sînul ei găsești
Averi nenumărate, comorile domnești ;
În preajmă-le ard focuri, căci ele se păzesc
De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc ;
Și cînd vrun om aproape a merge-a cutezat,
El la lumina zilei nu s-a mai arătat.''





Astfel ziceau, și vremea un pas a mai făcut,
Și chiar acele iesme azilul ș-au pierdut !
Tot e tăcut și jalnic : însă așa cum ești
Singură porți povara mărirei romînești,
Tîrgoviște căzută ! poetul întristat
Colore variate în sînu-ți a aflat,
Războinicul modeluri ; și, dac-am asculta
Ceea ce în favoru-ți recamă slava ta,
A vitejilor umbră d-am ști se o cinstim,
Vrednici de libertate noi am puteam să fim,
Am afla de la dînșii ce jărtfe trebuiesc,
Prin cîtă energie nații se mîntuiesc.




A ! facă provedința ca-naltul simtiment,
Ce-nchină vitejiei mărețul monument,
Ce-alege pe-nălțime al nemurirei loc,
Să fie nuouă cîrma, coloana cea de foc,
Coloana ce odată din țara de exil
Pe calea mîntuirei ducea pe Istrail !