Poezia Din Halima de Mihai Eminescu

DIN HALIMA


Harun-al-Rașid prin Bagdad adese
Tiptil pe uliți cu vizirul iese,
Pe cînd prin frunza verde de platane
Seninul nopții luminos se țese.


Prin umbra neagră-n strîmte ulicioare
Ei pe ferești se uită, prin pridvoare,
Colo aud rîzînd cu veselie,
Dincolo suspinînd vreun om ce moare.


Și-astfel sultanul singur cercetează
Orașul lui, pe cînd în somn visează.
Durerea toat`, adîncu-ntreg al vieții
Va s-o pătrunz-a minții sale rază.


Giafer vizirul l-asfințitul serii
I-arată ale vieții vii mizerii.
Nu de războaie, chin și crudă moarte -
De-adîncul gol al inimei te sperii.


Deci într-o sară-ajung mergînd departe
Pe uliți strîmte și prin pieți deșarte,
Sub zidul unei case vechi și negre,
Cu trepte scunde și cu ușe sparte.


Aud din întru țipăt și suspine,
Aud cum unul bate pe-oareciune,
Iar cel bătut țipa strigînd mai tare :
- Te rog, bătrîne, dă, mai dă în mine.


Ei stau uimiți. Giafer pe scări se suie,
Încet cu mîna ușa o descuie,
Se uită-nluntru și-o minune vede
Cum ca să vadă n-a fost dat altuie.


Ptivi-ntr-o sală-ngustă însă naltă
Și cărți în rafturi, una peste altă,
Mașini și sticle, topitori, metaluri,
Iei pergamente, colo o unealtă.


Iar un bătrîn cu o frînghie udă
Love-ntr-un tînăr ce-n durere crudă
Se zvîrcolea : - Mai dă, te rog, în mine
Ca Domnul a ta rugă s-o audă.


Bătrînul însuși îi plîngea de milă,
Vedeai că spre a-l bate-și face silă,
Ștergîndu-și ochii săi cei plini de lacrimi
Dădea mereu în el [ca într-o grilă].


Uimit Giafer se-ntoarce și îi spune
Sultanului văzută-acea minune ;
Și-au hotărît la curte a-i aduce,
Pe amîndoi la cercetare a-i pune.


A doua zi Harun în tron de fală,
Înconjurat de suita lui regală,
Ordonă ca pe-acel bătrîn de-aseară
Și pe-acel tînăr să-i aducă-n sală.


Și-atunci apar latronului său treaptă
Bătrînul alb cu fața înțeleaptă,
Ținînd de mînă pe un mîndru tînăr
Ce ochii lui sfioși în sus i-ndreaptă.


Ei după chip păreau de viță-arabă,
Dar fața celui tînăr este slabă
Și palidă de multe suferințe -
Deci cu mînie împăratu-ntreabă :


- Ce ți-a făcut, moșneag fără de milă,
Acest băiat de-l chinuiești în silă,
Cînd el te roagă chiar să dai într-însul,
Și pare-atît de blînd ca o copilă ?


Bătrînul zise vorbele aceste :
- Stăpîne, lucrul nu îl știi cum este -
Ciudată e istoria ăstui tînăr,
Deci voie dă-mi să-ți spun a lui poveste.


Tu vei fi auzit de un anume
Ali-ben-Maimun, unu-a fost în lume,
Un învățat și cititor de zodii,
Un vraci prea înțelept cu mare nume.


Cutreirat-au dînsul lumea toată,
Orașe, țări din sfera depărtată,
Pustiile Saharei, rîul Gange,
Și la izvorul Nilului o dată.


Acesta dar, trecînd odinioară
Pe-a lui cămilă arida Sahară,
Sub arșița cumplită de amiazăzi
Ce seacă rîuri, lacuri și izvoare,


Vuind aude împrejuru-i vîntul
Samum, ce-n gură-ntunrcă cuvîntul,
Și volburi de nisip rotind în aer
Cu ceru-ntunecat uneau pămîntul.


Prin volburi repezi și prin vînt fierbinte
Zbura pe-un cal arab mereu nainte,
Ca o fantasmă albă a pustiei :
Era femeie ce-și ieșea din minte.


Căci volburi de nisip o-mpresurară
Și calul ei în loc l-împiedicară,
Iar ea țipa cu un copil în brațe
Chemînd pe-Ali în ajutor să-i sară


Cum volbura-mprejuru-i se rotește,
Cum arde vîntul viața-i și cum crește,
Prin aer ea îi aruncă copilul
Strigînd ; „O, mîntuie-l, Ali, grăbește !”