Poezia Sarmis de Mihai Eminescu

                  SARMIS



Mijește orizontul cu raze depărtate,
Iar mare-n mii de valuri a ei singurătate
Spre zare-i luminoasă pornește să-ți unească
Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească.


Natura doarme dusă, tăriile în pace.
Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface
O stea, apoi iar una ; pe ape diafane
Își limpezesc în tremur pe rînd a lor icoane.
Tot mai adînc domnește tăcerea înțeleaptă -
Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă.


Deodată luna-ncepe din ape să răsaie
Și pîn` la mal durează o cale de văpaie.
Pe-o repede-nmiire de unde o așterne
Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.
Cu cît lumina-i dulce pe lume se mărește
Cresc valurile mării și țărmul negru crește
Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri.
O insulă departe s-a fost ivind din valuri,
Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare,
Sub blîndul disc al lunii, stăpînitor de mare.


Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg
O luntre cu-a ei pînze sumese de catarg.
Tăind în două apa, ea poartă o păreche :
Pe Sarmis, craiul tînăr din Getia cea veche,
Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zînă,
Stetea și pe-a lui umăr își sprijină o mînă.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitîndu-se în jos,
Iar tei cu umbra lată și flori pînă-n pămînt
Spre marea-ntunecată se scutură de vînt.


- De cîte ori, mă uit în ochii tăi,
Mi-aduc aminte ceasul cînd te-am văzut întăi.
Ca marmura de albă, cu mîni subțiri și reci,
Strîngrai o mantă neagră pe sînul tău... În veci
Nu voi uita cum tîmpla c-o mînă netezind
Și fața ta spre umăr în laturi întorcînd,
Știind că nimeni nu e în lume să te vadă,
Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă.
În orbitele-adîncefrumoșii ochi ce-ncîntă,
Pierduți în visuri mîndre, priveam fără de țintă.
Și tu zîmbeai, c-un zîmbet cum e numai al tău,
Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu...
Și plini îți erau ochii de lacrimi și de foc,
Pe-al genei tale tremur purtînd atît noroc...
De ce zîmbiai tu oare? Vrun cîntecblînd de jale
Au deșteptat în taină glasul gîndirii tale?...
Pluteai ca o ușoară crăiasă din povești.
Dintr-o zîmbire-n treacăt simții ce dulce ești !
Cum mergeai, armonic și lin îți era pasul,
Rămas în nemișcare m-a fost cuprins axtasul,
Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingașă mireasă a sufletului meu...
De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert,
Urmînd cu-a mele brațe o umbră în deșert...
Pîn` ce-n sfîrșit ajuns-am să mîngîi chipul sfînt
Al celei mai frumoase femei de pre pămînt.
Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieși,
O, fragedă ființă ca floarea de cireș !
Cum s-a putut ca-n lume așa minuni să steie,
Căci tu prea mult înger și prea pușin femeie !
Și fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez.
Tu ești ? Tu ești aievea ? Sau poate că visez...
Dacă visez, te-ndură, rămîi la al meu piept
Și fă ca pe vecie să nu mă mai deștept.


Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitîndu-se în jos,
Iar tei cu umbra lată, cu flori pîn-în pămînt
Spre marea-ntunecată se scutură de vînt.


Ea cade în genunche sub florile ce plouă.
Grumazul i-l cuprinde cu brațele-amîndouă,
Lăsînd pe spate capul... - Copile ! n-o să mîntuie ?
Căci fioros de dulce pe buza ta cuvîntu-i...
Și cît de mult ridici tu, în gînd pe-o biată roabă!
Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă,
Cu focul blînd din glasu-ți, iubite, mă cutremuri,
De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.
Și ochiul tău adînc e și-n adîncime tristu-i,
Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui !
O, dă-mi-i numai mie și nu-i întoarce-n laturi,
De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi...
Las` să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace
Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace
Și codri aiurează, - izvoarele-i albastre
Șoptesc ele-n de ele de dragostele noastre.
Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pămîntul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni,
Cît ai putea departe lopețile să lepezi,
Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.
Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,
Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.


Ea mînile-amîndouă le pune pe-al lui creștet...
Frunziș purtat de vînturi pe valuri cade veștd.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitîndu-se în jos,
Iar tei cu umbra lată, cu flori pînă-n pămînt
Spre marea-ntunecată se scutură de vînt.


Din codrii singurateci un corn părea căsună.
Sălbatecele turme la țărmuri se adună.
Din stuful de pe mlaștini, din valurile ierbii
Și din poteci de codru vin ciutele și cerbii,
Iar caii albi ai mării și zimbrii zînei Dochii
Întind spre apă gîtul, la cer înalță ochii.