Poezia Măsuța Mea de Octavian Goga

MĂSUȚA MEA




Și-a dus o-ntreagă veșnicie
Trudita anilor povară
De cînd legarăm prietenie,
Măsuța mea de-odinioară.



În umbra vechei cafenele
În cel mai tăinuit ungher,
Ne luminau aceleași stele,
Același colț senin de cer




Aici, în nopțile de iarnă,
Singurătatea mea amară
Putea visările șă-ți cearnă
Prin fumul leneș de țigară...




Măsuța mea, ți-aduci aminte
De-atîtea zile fără soare,
Cînd fruntea mea cădea fierbinte
În palmele tremurătoare ?...




Pe bolta ei trandafirie
N-avea credința mea înfrîngeri,
Și-n mîndra noastră sărăcie
Ea ne vrăjea un cor de îngeri.





Cum m-a furat de-atunci viața
În goana ei fără repaos...
S-a stins în neguri dimineața
Rătăcitorului în haos...





Azi, după vremi de patimi pline,
Măsuța mea, iar ne-ntîlnim,
Duceam șirag de vieți în mine,
Azi mă întorc c-un țintirim.





Mi-am risipit de mult în lume
Senina visurilor salbă ;
Măsuța mea, îți spun un nume,
Și-l scriu pe marmura ta albă...