Poezia Mama de Octavian Goga

MAMA



E plin în jur de noi muzeul,
Și pare-un templu minunat,
În care mii de robi ai vieții
Vin să se spele de păcat.
Sunt călători din largul lumii,
Ce-au pribegit pe ocean,
Să-și scalde ochii în lumină
Din pînzele lui Tizian.





Stau toți cu mintea-ngenucheată
Și-i mut cucernicul popor,
Eternitatea prinsă-n cadre
Își poartă sfîntul ei fior.
Învins de taina mare-a clipei,
Se-nchină sufletul supus
În  fața veșniciei icoane
Cu răstignirea lui Isus.




Ce blînd se uită chinuitul
De sub cununa lui de spini,
Lumina resemnării mute
E scrisă-n ochii lui senini.
Nu-l dor piroanele din carne,
Zîmbește pașnic, iertător,
El știe că de veci învie
Acei ce pentru alții mor.





La poala crucii e Maria,
Și-n chipul ei, nespus de trist,
A zugrăvit un chin sălbatec
Penelul meșter de artist.
Ea-și frînge mînile și geme,
În gîndul ei a-ncremenit :
Nu dumnezeul, care-nvie,
Copilul ei, care-a murit.





O văd și mă întreb, pe gînduri,
De rostul nepătrunsei firi :
De ce și chinul unei mame
E-n prețul unei mîntuiri ?
O văd și simt în suflet patimi
Din traiul nostru măsurat,
Toți răstigniții mici ai sorții
Pe rînd, în minte, mi s-abat...



Și stau pierdut... În jur de mine
Se schimb-al oamenilor val...

..............................................................................................................


Ce-o fi făcînd acum o mamă
Acolo-n satul din Aedeal ?...