Poezia Răsăritul Lunei ( La Tismana ) de Grigore Alexandrescu

RĂSĂRITUL LUNEI ( LA TISMANA )




Decît în frumoasa noapte cînd plîpînda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveliște c-aceea ochii-mi n-au putut se vază.
Lun-așa încîntătoare n-am avut a ammira.



Și întîi, ca o steluță, ca făclie depărtată,
Ce drumețul o aprinde în pustiuri rătăcind,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Pîntre frunzele clătite, am zărit-o licurind.




Apoi tainicile-i raze dînd pieziș pe o zidire,
Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit,
Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.





Apoi, glob rubinos nopței dînd mișcare și viață
Se-nalță și, dimprejuru-i dese umbre depărtînd,
P-ale ștejarilor vîrfuri, piramidr de verdeață,
Se opri ; apoi privirea-i peste lume arucînd,




Lumină adănci prăpăstii, mănăstirea învechirea.
Feodală cetățuie, ce de turnuri ocolită,
Ce de lună colorată și privită de departe,
Părea unul din acele osianice palate,
Unde geniuri, fantome c urgie se izbesc ;
Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită,
Stînca, peștera adîncă, în vechime locuită
De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii îl iubesc.





Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gîndire :
Șoptele adînci murmure ce iau viața în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vijălii.





Noaptea, totul astei scene colosală da mărire,
Duouă nobile instincte cu putere deșteapta ;
Unu-,a cerului credință, altu-, patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoși îi însufla.





Munții noștri-au fost adesea scump azil de libertate,
Și din vîrful lor romînii, torent iute furios,
S-aruncau : mulțimi barbare pentru pradă adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.




Cu trufie craiul ungur către țară-naintează :
Sînt plini munții de oștire, sună zalele de fier ;
Pintenii lucesc ; la lună săbiile scînteiază ;
Basarab încheie pacea cum vrălmași lui o cer.





Dar romînii nu vor pacea, nu vor trista umilință
Ce asupră-le aduce un necinstitot tractat,
Ura lor e nempăcată ; în a lor crudă dorință,
Coprind munții, închid drumul ungurului spăimîntar.





Astfel e atunci omorul, încît oștașul încetează
Obosit, și riga cu puțini scapă fugînd,
Strălucitele-i veșminte le aruncă el de groază,
Plînge și în a sa țară se întoarce blestemînd.




Niciodată astă lună ce înoată în tărie,
Ca felinar purtat de valuri pe a mărilor cîmpie,
Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat.
Niciodată mîndru vultur ce-n văzduh se cumpănește,
Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăiește,
De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat.






Se găsesc ș-acum pe rîpe bucăți de armuri zdrobite ;
Am văzut înșine pinteni de rugină putreziți,
Și p-al războiului munte monstruoasele morminte
Unde șefii ungurimei zac cu toții grămădiți.




Dar romînii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adăp pămîntul, cîștig hrana în dureri ;
Sînt plugari ; și alte nume, oameni nuoi se înălțară,
Oameni nensemnați și mîndri de vechimea lor de ieri.





Streini prinți ce ne-apăsară au dat lor drept mîngîiere
Averi, cinsti, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri ;
Monopol fac azi de drepturi : în a lor scurtă vedere
Propășîrei neînvinse pun ei dese-mprotiviri.





Nu e-așa legea naturei, nu e-așa a țării lege ;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor :
Va fi mare tot romînul țării lui folositor.





Cugetări adînc ascunse, idei drepte și înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apasă,
Vor vedea lumina zilei ; și în formă de mari fapte,
Subt privirea provedinței, lumei se vor arăta.