Poezia Către Mercur de Mihai Eminescu

       CĂTRE MERCUR
   
HORAȚIU, ODE, III, 11


O, Mercur, a cărui poveți deprins-au
Amphion, urnind după cîntecu-i pietre,
Și tu liră, care-n cald avînt din șaprte
Coarde suna-vei,


Templelor, ospețelor mari amică -
Nu c-altădată, fără de grai - o, spune-mi
Cîntul cărui nenduplecata  Lyde-i
Plece urechea.


Ea ca mînza tretină-n cîmp se joacă
S-o atingi chiar nengăduin. Nu știe
Rostul nunții ; crudă rămîne pentru-a
Soțului patemi.


Tigri după tine se iau și codri,
Rîul care fuge spumînd opri-l-ai ;
Alintindu-l, fere-ndărăt portarul
Orcului groaznic,


Cerber ce cu sute de șerpi în creștet
Ca ș-al furiilor, esalează ciumă
Pe cînd spume fac și venin tustrele
Limbile gurii.


Chiar Ixion, Tytios chiar în silă
Au zîmbit, deșartă rămas-au urna,
A lui Danau fiice auzind cîntarea-ți
Fermecătoare.


Lyde-ascultă crimele-acelor fiice,
Căci pedeapsa lor e să umple vasul,
Ce de-a pururi fără de fund se scurge -
Soarta-ndelungă


Urmărește crimele mari în iad chiar ;
Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar
Decît moarte soților lor cu aspru
Fier să le deie ?


Una numai, demnă de-a nunții faclă,
Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,
Strălucind vestită de-atunci prin secoli,
Nobila fiică !


- Scoli - ea zise, tînărul soț trezindu-și -
Scoli să nu-ți dea somnul de veci de unde
N-aștepți. Fugi de socru-tău, de surori ce
Fără de lege,


Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid... numai eumai blîndă
Nici în tine dau, nici voi a te ține-n
Negrele ziduri...


M-o-ncărca părintele meu cu lanțuri
Pentru că-ndurare avui de un biet om
Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n
Cîmpii numidici.


Fugi oriunde ochii te duc ori vîntul
Pînă-i noapte, pînă veghează Venus,
Mergi cu bine. Ține-mă minte... sapă-un
Vers pe mormîntu-mi.