Poezia Povestea Magului Călător În Stele Partea-I-a de Mihai Eminescu

POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE

                           I

În vremi de mult trecute, cînd stelele din ceriuri
Erau copile albe cu părul blond și des
Și coborănd pe raza țara lor de misteruri
În marea cea albastră se cufundau ades ;
Cînd basmele iubite erau înc-adevăruri,
Cînd gîndul era pază de vis și de eres,
Era pe lumea asta o mîndră-mpărăție
Ce-avea popoare mîndre, mîndre cetăți o mie.



Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,
Bătrîn, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,
Și mîna lui zbîrcită, uscată însă tare,
A țărilor lungi frîuri puternic le ținea.
Și țările-nflorite și-ntunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se mișca.
Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune,
Ci de a lui adîncă și dreaptă-nțelepciune.




În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mîndre, cu stîlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară,
Cu stele, ca flori roșii pe-albastrul ei plafond,
Cu arbori ce din iarnă fac blîndă primăvară,
Și-ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,
Acolo sta-mpăratul... - boierii lui de sfat -
Pe tronu-i de-aur roșu sta mut și nemișcat.




Ca aripe de lebezi mari, albe, unduioase,
Pletele argintoase pe umerii-i cădea
Și barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,
Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea ;

Sprincenele-i bătrîne se-ntunecau stufoase,
În mîna sceptru de-aur, povara lui cea grea,
Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem -
Părea c-așteptă-a morții întunecos problem.




Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare
Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,
Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare,
Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut ;
Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare,
Pe umerii lor vremea cu pați mari a trecut.
Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor
Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.



Deodată împăratul din tronul lui se scoală
Ca regele pustie din stînca de granit ;
În curtea oastea sună cîntarea triumfală.
Poporul o aude mișcîndu-se 'miit.
Din muri, din stîlpii netezi, stindardele de fală
Desfășurate tremur la zgomotul ivit.
Lui glasul îi tremură... dar răspicat și blînd
Vorbe mărgăritare le-nșiră tremurînd.




-Vremea pe al mei umeri s-a grămădit bătrînă.
Din oase și din vine a stors a vieții suc
Și slabă și uscată e-mpărăteasca-mi mînă.
Brad învechit prin stînce pe trnu-mi mă usuc,
Curînd va-ntinde moartea mantaua ei cea brună
Pe mine... Și suflarea-mi aripile-i o duc.
Cu  rece-agheazmă moarte fruntea o sfințește
Și inima-mi bătrîna bătăile-și rărește.



Și sufletu-mi pîn' n-a-ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,
Nainte pînă corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,
Rog cerul să-nmulțească hotarnicele clipe,
S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port -
Pe-a fiului meu umeri voi pune pîn' trăiesc
Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.



Dar viața are multe alunecușuri rele,
Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag
Și frîurile lumii să i se pară grele,
Din mîni el să le scape la al domniei prag ;
Căci zilele-unui rege primejdii au în ele -
El poate să aleagă-a plăcerilor șirag
Ș-atunci devine umbră - pe mînă de mișei
Cad frîiele și dînșii duc lumea cum vor ei.




Nainte de a pune pe brunele lui plete
Coroana mea de aur - eu voi ca să-l încerc.
Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete
Ce strîng în lanț de roze a cugetărei cerc ;
Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,
Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg -
Să vadă-n cartea lumii un înțeles deschis,
Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis.





De-aceea înainte de-a morții-mi sîntă oră
V-am adunat pe-al vieții-mi mintos areopag,
De-acolo de-unde rîuri spumoase se coboară
În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară
Prin nori pînă la soare - trăiește-un bătrîn mag.
Cînd încă eram tînăr, el tot bătrîn era :
Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.




În fruntea lui e strînsă un ev de-nțelepciune,
Viața lumii toate în minte-i a-ncăput.
Trecutul... viitorul el poate-a ți le spune ;
Bătrînu-i ca și vremea cea fără de-nceput
Și soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.
De-aceea voi ca dînsul pe fiul meu să-nvețe
Cari cărări a vieții-s deșarte, cari mărețe.




Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,
Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,
Ca nu cumva măsură, cu care el măsoară,
În lipsa-i să se schimbe... și el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din începutu-i iară,
Să nu poată s-oprească gîndirea celor răi.
Și cine-enigma vieții voieșe s-o descuie,
Acela acel munte pe jos trebuie să-l suie,





Cu buclele lui negre, ce mîndre strălucite !
Cu fața lui cea trasă, ce dureros de pal !
Cu ochii mari mari ce-și primblă privirile-i unite,
C-o frunte-n bucle-și pierde puternicu-i oval -
Astfel feciorul tînăr pe cugetu-i [ țintit e ].
Stă rezemat de pragul auritului portal :
A tatălui său vorbă aude și se-nchină -
Un semn că se supune măsurei ce-o destină.





Ș-apropie cu pasuri modeste, line, rare
Și umil îngenunche pe treapta de la tron :
- Pe mîne, pe cînd noaptea v-aprinde blîndu-i soare,
Cînd clopotul va plînge cu-al serei dulce ton,
Atunci eu mă voi duce, pe pag călare,
M-oi duce pîn' la poala a muntelui Pion
Ș-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am să sui,
Ca gîndurilor mele aripe să le pui.





Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea :
Să treacă ale lumii curs mizer și meschin,
Ca pasul vieții-mi toate să-l ducă-nțelepciunea,
Ca sigur să calc calea vieții cea de spini,
Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,
Să n-ascult decît glasu-adevărului senin ;
Și sarcina vieții-mi să-mi fie căt de grea
Voi ști s-urmez, părinte, cu rîvnă calea ta.