Poezia Propovedanie de Nichita Stănescu

PROPOVEDANIE





Oameni buni, pentru numele lui Dumnezeu,
unde sunt vechile mucuri de seu ?
Dar opaițele ca niște ochi de cucuvaie ?
Și unde este vechea pălălaie ?...
Popii și frații lor mai mari, sfinții,
și-au descheiat gura și dinții
și toate țarinile, toate ostroavele
și-au deschis la fila a șaptea, ceasloavele.
Că acolo unde glăsuit-a împăratul David.
S-au mai adus și moaștele lui Vasile
făcătorul de blajinătăți și mile
și s-a mai adus
și o bucată din lemnul crucii lui Isus.
D'apoi că toaca și cloapetele de la schit
și cloapetele florilor ce încă n-au putrezit
or să bată în dungă două săptămîni
să-nduplece secete, oameni buni.
Măcar să mai fi venit Rada și Tinca ,
să scurme arsura din piept, cu opinca,
ori măcar fătălăul cu solzii la dește
să-ți zgîrie sufletul, hoțește,
că tot nimica nu se-alegea, nici gîndul,
din balega menită să-ngrașă pămîntul...
Mioara cea blîndă aduceți-o la jertfelnic
și junghierul și morții rînduiți la pomelnic
iară să cerce, cei ce-au rămas,
dacă se lipește bănuțul de iconostas
ori dacă plumbul topit capătă asemănare
cu chipul și trupul da fată mare,
ori cu urechea lipită de piatră
să cerce cățelul pămîntului dacă mai latră.
Și-apoi, oameni buni, putem purcede
care cu cîntecul, care cu ruga, care cu ce crede.




Dar unde e vechea pălălaie
care stîrnea nourii să ploaie ?