Poezia Cimitirul Roman de Lucian Blaga

CIMITIRUL ROMAN



Huliți au fost romanii
de unii învățați din vremi mai nouă
că metafizică n-ar fi creat
ca alte glorioase seminții,
doar apeducte, colisee, foruri, drumuri,
eterna urbe, castre și troiane de hotar.
Huliți au fost romanii
că numai case-ar fi clădit, cu atrii
primind de sus lumina
ș-avertisment ținînd pe praguri : cave canem.





De ți-ar fi dat s-ajungi odat' la Roma,
și-adînc în țară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde,
ai înțelege-atuncia, ce nedreaptă-i cumpăna
cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia
și inima și-o cîntăresc. Căci ai vedea un Drum,
care se duce, se tot duce în peisaj,
piatră cu piatră, potrivind,
un drum flancat, de-a stînga și de-a dreapta,
de sarcofage, urne, mauzolee,
păstrînd cenușă, oseminte-adăpostind.




Așa vedeau romanii Drumul, orice limite-nfruntînd
în marea-mpăărăție a vieții-naintînd prin moarte
sădită-n șiruri
de două părți. Cei ce la umbra chiparișilor
în sarcofage dorm, ascultă sunetul
de scuturi și de lănci, marșul cohortelor,
roțile de care, nechezul cailor. Acestea toate,
la rîndul lor, acuma nu mai sînt,
dar morții cei mai vechi, aceia mai ascultă
la drumul care sună pe pămînt.




Așa închipuiau romanii cimitirul :
un drum flancat de două rînduri de tăceri.
Acesta-i metafizica romană : un Drum.
Un drum ce-naintează printre morți, nu printre vii.