Poezia Dona Sol de Mihai Eminescu

          DONA SOL


Te rog rămîi o clipă încă
Ca să te strîng duios la piept.
Din fericirea mea adîncă
Aș vrea să nu mă mai deștept.
Și totuși, luna iese-n zare,
Albește zidul nalt și gol...
Dă-mi cea din urmă sărutare
Și încă una, dona Sol !


Mă-întreb cu ochiul tău cuminte
Unde mă duc și ce mă fac,
Cînd de pe ceruri stele sfinte
Pătrund în codru, bat în lac.

............................................

Au nu ești tu la înălțime
Ca steaua vecinicului pol ?...
Pe mine nu mă știe nime
Nici chiar tu însăți, dona Sol.


Ades cînd frunzele pe cracă
Șoptesc ca zgomotul de guri
Ce se sărută și se-mpacă
În umbr-adîncă de păduri,
Eu stau unde pătrunde luna
Pe alb izvor, sunînd domol ;
De cîntă păsările-ntr-una,
De tine-mi cîntă dona Sol.


Și peoglinda mișcătoare
Stau de privesc un straniu joc:
E apa pururi călătoare
Pe chipu-mi ce rămîne-n loc,
S-au desprimăvărat pădurea,
Suspină păsările-n stol...
Și numai eu, gîndind aiurea,
Gîndesc la tine, dona Sol.


De ce doresc singurătate
Și glasul tainic de izvor,
De ce cînd codrul frunza-și bate
Adorm pe verdele-i covor ?
Ca prin lumina cea rărită
Prin umbra moale de [pristol]
Să mi s-arate liniștită
A ta ivire, dona Sol.


Să văz cum mîna ta îndoaie
În arc o ramură de fag
Și ca Diana cea bălaie
Îți faci în codru mîndru prag ;
Săgeți de aur pe-al tău umăr,
Gonești vînatul tău în stol,
Dar peste frunze făr` de număr
Nu-mi lași o urmă, dona Sol.


Chiar de luceafărul de seară
Te tem, căci dulce arde el
Cînd treci frumoasă și ușoară
În umbra negrului castel...
De aș zăcea rănit de moarte
Într-un genunchi eu tot mă scol ;
Tinzîndu-mi dreapta de departe
Mă-nchin la tine, dona Sol.

.............................................

Cînd luna trece în uimire
Spre-a face-al mărilor ocol,
Ea, luminînd a mea iubire,
Te lumineze, dona Sol.