Poezia Dor de Nichita Stănescu

DOR


Să sar aș vrea și peste cap, tot trupul
făcut inel, mi l-aș suna prelung
Să-ntind o unghie pîn' la păsări,
zborul rotit să îl ajung



Ca în copilărie, sus pe garduri,
să prind lăcustele, sărind
cu sabia de lemn în mînă
oastea de elfi să o cuprind



Ori poate-aș vrea să fiu rănit grozav
și tu, cu brațele subțiri și reci,
cu un inel de aur roșu
sufletul, lin, să mi-l petreci



Și ochii să-i deschid în sus,
așa, ca dintr-un somn de moarte
și glasul tău pe după umeri,
prin curcubee să mă poarte




Și să mă fac, aș vrea, un cal
săltînd la dunga mării și din nară
foc răsucit s-asvîrl și jar
Și că sînt Duchipal să-ți pară !




Eu nu port nimb pentru că
el ar fi dureros plutindu-mi
strîmb, deasupra unui umăr...
Tu te gîndeai la un
copac, la o pasăre amăruie
și, în timpul ăsta, eu
existam.