Poezia Epigonii de Mihai Eminescu

                                                                
EPIGONII

                                    
Cînd privesc zilele de-aur a scripturelor române
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi dulci şi mîndre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gîndurii şi cu rîuri de cîntări


                                    
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cîntînd dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman  vestind în stihuri pe războiul inimic.


                                    
Liră de argint, Sihleanu- Doinici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întîmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, une-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.


                                    
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sînte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în minte, sfinx pătrunsă de-nţeles ;
Munte ci capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată
Şi vegheaz-o stîncă arsă dintre nouri de eres.


                                    
Bolliac cîntă iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cîrlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vîntul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sînta canadel-a sperării,
Descifrînd eternitatea din ruina unui an.


                                    
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blîndă-
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tînăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare,
Şi astfel Bolintineanu începu cîntecul său.


                                    
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mînă amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poetul,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.


                                    
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrîne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mîna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou iarăşi pînzele posomorîte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.


                                    
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tînîr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte- veselul Alecsandri,
Ce nşirînd mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum rîde printre lacrimi cînd o cîntă pe Dridri.


                                    
Sau visînd o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adînce, dalbe,
Cu zîmbirea de vergină, cu glas blînd, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mîndru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie : ,,visul de poet".


                                    
Sau visînd  cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adînce şi a stîncelor cărunte,
Visul selbelor bătrîne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n  sînul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cem'l Mare, yimbrul sombru şi regal.

......................................................................................

                                    
Iară noi ? noi, epigonii ?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte,
Măşti rîzînde, puse bine pe-un caracter inimic ;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază ;
În noi totul espoială, totu-i lustru fără bază ;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic !


                                    
Şi de-aceea spusa voastră era sînta şi frumoasă,
Căci de munţi era gîndită, din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrîni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece ;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece ;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!


                                    
Voi, pierduţi în gînduri sînte, convorbeaţi cu idealuri ;
Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece-marea noastră-i de îngheţ.
Voi urmaţi cu răpejune cugetărilor regine,
Cînd plutind pe aripi sînte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.


                                    
Cu-a ei candelă deaur palida înşelepciune,
Cu zîmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru : un înger, inma voastră: o liră,
Ce lavîntul cald ce-o mişcă cîntări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.


                                    
Noi ? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta- vă numim vizionari.
O convenţie e totul ; ce-i azi drept mîne-i minciună ;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vînat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.


                                 
,,Moartea succede vieţii, viaţa succed la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte ;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol ;
Numesc sînt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gîndire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.


                                   
Ce e cugetarea sacră ? Combinarea măiestrită
Unor lucruri nexistente ; carte tristă şi-ncîlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia ? Îngerul palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărîna cea grea.


                                   
Rămîneţi dară cu bine, sînte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mîni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină-
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dînsa suntem noi.