Poezia Făt-Frumos de Nichita Stănescu

          FĂT - FRUMOS



Acum, sufletul meu nu mai este rotund,
acoperit cu furnici înnebunite,
întretăindu-se, fluturînd din antene,
cum era odată !
Dacă vreau,
el se face Machairodus,
săltînd într-un arc neîntrerupt,
în beregata urlînd.
Dar eu nu vreau.
Fă-te, suflete, cîmp întins
Pînă la mare !
Fă-mi-te, suflete, stîncă
zburînd în soare !
În centrul rotirilor de vulturi
eu îmi ridic șira spinării
și pleoapele mi le deschid,
așa cum aș spune iubitei mele :
- Te iubesc !
ca să năvălesc lumea în mine, urlînd
Ce adînc sînt, Doamne, ce adînc !
Nesfîrșită văgăună luminoasă sînt,
au loc și arborii și hergheliile
și turmele...
De-acia merg clătinîndu-mă puțin,
pipăind trunchiurile, pînă jos
de unde-ncepe pămîntul.
Ce de întîmplări în sufletul meu !
De-aceea îmi întind mîinile
înfigîndu-le în pămînt, de-aceea
ridică pămîntul pînă la buze...
Și ce de întîmplări în sufletul meu !