Poezia Mureșanu de Mihai Eminescu

                           MUREȘANU

(Mureșanu singur într-o pădure. Pe o muche de deal o
biserică veche c-un turn de piatră. Noapte, lună. Orologiul
                                   bisericii bate miezul nopții.)



                          MUREȘANU



În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă
Se zbate miazănoaptea... iar prin a lumei vamă
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies ;
Și somnul, frate-al morții, cu ochii plini d-eres,
Prin regia gîndirii nenființate trece
Și moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece ;
Cu gînd făr` de ființă a lumii frunte-atinge -
În minte fericirea, mizeria i-o stinge.
Cînd totul doarme-n zvonul izvorului de pace
Un ochi e treaz în noapte, o inimă nu tace :
Și azi îndrept același crude-ntreabă la soarte
Și-asamăn întreolaltă viață și cu moarte...
Și-n cumpăna gîndirii-mi nimica nu se schimbă,
Căci între amîndouă stă neclintita limbă.
De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors.
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors
De mînile uscate a vremii-mbătrînite...
Și clare-s pentru mine enigmele-ncîlcite...
Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soarte
Noroc făr` de durere, viață făr` de moarte.
Am pus de mult deoparte acele roase cărți
Ce spun c-a vieții file au veșnic două părți,
Că făr` de patimi nu e nici ochiul cel mai vesel -
Acest noian gîndirea-mi în spaima altor lese-l ;
Nimic în lumea asta cu ele nu se schimbă -
Cu dezlegări ciudate și cu frînturi de limbă
Ocupa-se copiii... Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, mai mare.


Viața, moartea noastră noi le ținem în mîni.
Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpîni -
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă  de-al vieții lung amar.
Nu cer de fericire în lume să am parte,
Căci fericiri a lumii, închipuiri deșarte !
Viața noastră însă, oricît de neagră fie,
Ea împlinește oare în lume vreo solie ?
E scop în viața noastră - vreun scop al mîntuirii ?
Ne-njunghiem ființa pe-altarul omenirii ?
A gîndului lucire, a inimii bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune ? Trăind cu doru-n sîn
Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?
De îți jertfești viața, tu, pentru un popor,
Au sarcina vieții purta-va mai ușor ?
A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri
Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri ?
Ai tu vreo țintă-n lume - amara ta suflare
Au face-l-va pe dînsul - de nu ferice - mare ?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveți
Ca viața-mi preț să aibă și moartea-mi s-aibă preț,
Să nu zic despre mine ce despre om s-a zis :
Că-i visul unei umbre și umbra unui vis !...
Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnavă,
Eu scormonesc în minte-mi a gîndurilor lavă,
Închin a mea viață la scîrbă și-ntristare
Și-mi tîrîi printre anii-mi nefasta arătare...
- Prea bun pentru-a fi mare, prea mîndru spre-a fi mic -
Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic,
Supus doar ca nealții la suferințe grele,
Unind cu ele știrea nimicniciei mele.
O, pîrghie a lumii, ce torci al vremii fir,
Te chem cu desperare în pieptu-mi - cu delir,
Răspunde-mi cine-i suflet al lumii ? Dumnezeul ?
Orbirea ? nepăsarea ? e binele - e răul ?
Tu taci !... și piatra tace... și tu ești piatră... Bine,
Mi-oi chinui dar mintea - să răspund pentru tine.
      Orbirea ? nepăsare ?... Nevinovat-orbire
Cît de frumos și-anume tocmit-a a lui fire !
Creat-a lupul aprig el pentru mielul blînd,
Carne cu ochi creat-a el pentru cel flămînd,
Natura-i fericire și veșnic e în pace -
Și leul și cu făptură aleasă, are-anume
Un creier și un suflet - pentru dureri în lume ;
Ce simplă nepăsare, nevinovat-orbire,
Concordie eternă, un rai de fericire. -
      Dar nu - ce zic ? Tu blestemi, poete... Cată bine,
Căci lumea e creată anume pentru bine.
N-o spun aceasta popii și cărțile lor vechi,
De mii de ani nu sună legenda în urechi ?
Nu vezi tu că virtutea găsește-a ei răsplată,
Răsplată ce de oameni și cer e-nvidiată ?
Răsplată prea frumoasă : un giulgi și patru scînduri.
Ți-e îndeamnă-n `nuntru, și scapi de multe gînduri,
De gînduri fără noimă... Pentru așa comoară
Treci însetat pe lîngă a vieții dulci izvoară...
Și-atunci... atuncea popii vorbit-au foarte drept :
Deșertăciuni sunt toate, cînd moartea ți-i în piept.
      Dar să vedem acuma în lungi secolii tăi
 Ce crudă răsplătire păstrat-ai celor răi ?
Omoară fericirea unui popor, i-alungă
A veacurilor pace pe creme îndelungă
Și ești erou... Fii mîndru, închipuit, dar cată
Ca nimeni să atingă ființa îngîmfată,
Atunci ai simț de-onoare. Disprețuiește viața,
Înclină-te de sara și pînă dimineața,
Trufașule obscure - te crede sfînt și-ales,
Un om din altă carne făcut - și cu eres
Poporul se-nchina-va chiar la a tale oase.
Învie, măgulește tu patimi dușmănoase,
Invidia și ura botează-le virtuți,
Numește brav pe gîde, isteți pe cei astiți,
Din patimi a mulțumii fă scară de mărire
Și te-or urma cu toții în vecinică orbire.
C-o frază lingușește deșertăciunea lor,
Din risipite roiuri atunci faci un popor.
Fii dinainte sigur, la rele el urma-vă,
Cu sînge și cenușe pămîntul presăra-va.
Ferește-te de una... Să te ferească ceriul
Ca-ntr-un moment de-uitare să li spui adevărul...
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre,
Vor risipi cenușa iubitei tale vetre,
Și te vei stinge mizer... de nimenea jălit...
     Nu vezi ce drept e astfel ? Ce bine e-mpărțit
Pămîntul ? - Proști de-o parte, de alta cei șireți.
Și patimilor rele aceștia dau preț...
Nu merită nătîngii să fie stăpîniți,
Sau pentru o idee să fie ei jertfiți ?
Mai de dorit ce soarte pot ei să aibă-n lume
Decît să-i ducă-n lupte un mare, un sfînt nume ?
Un nume ! Ce-i mai mare decît un nume oare ?
Pentru-un asfel de lucru se junghie popoare.
     În mînă de vei prinde-a istoriilor carte,
În ea atunci vedea-vei un falnic op de arte,
Vedea-vei cum sub ochii-ți în plin se desfășoară
Tot patime de laudă ;că vremea se măsoară
După a răutății pășire... Rîu și ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidioasă, crudă, de sînge însetată
E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a stăpîni pămîntul...
Căci răutății sale îi datorește-avîntul
Ce l-a luat pe scara ființelor naturei.
Acesta este taina în sufletul făpturei...
Ce plan adînc !... ce minte ! ce ochi e colo sus!
Cum în sămînța dulce a patimei a pus
Puterea de viață... Astfel frumosul plan
Un an de îl descarcă, l-încearcă iar alt ari
Spre vecinică-mplinire... Și în ureche-mi bate :
Că sîmburele lumii e-eterna răutate ! !
Cîntați-o dar, popoară ! În glasu-adînc al stranei
Voi mesteca legenda cea vechie a Satanei.
O, Satan ! geniu mîndru, etern, al desperării,
Cu gemătul tău aspru ca murmurele mării...
Pricep acum zîmbirea ta tristă, vorb-amară :
,,Că tot ce e în lume e vrednic ca să piară...”
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele,
Cu cîrduri uriașe te-ai înălțat, rebele,
Ai scos din rădăcine marea s-o-mproști în soare,
Ai vrut s-arunci în chaos sistemele solare...
Știai că răutatea eternă-n ceruri tronă,
Că secole nătînge cu spaimă o-ncoronă !
       O, de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,
Că prin acele neguri demoni-n stoluri zboară
Și lumea din adîncuri o scutură ușoară
Ca pleava... Cerul cu sorii lui decade,
Tîrînd cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormîntează-n chaos întins fără de fine,
Căzînd negre și stinse surpatele lumine.
                                               Neantul se întinde
Pe spațiuri deșerte, pe lumile murinde.
Văzîndu-te strigare-aș de-un dor nebun cuprins :
„Mărire ție, Satan, de trei ori ai învins !
Atuncea mă primește prin îngerii peirei,
Mă-nvață și pe mine cuvîntul nimicirei
Adînc, demonic, rece. Ți-o jur - astă știință
Eu aș striga-o-n lume c-o cruntă ușurință...
Atunci negrește, soare... Atunci să tremuri, cer...
Atuncea saluta-voi eternul adevăr...
Și liber, mare, mîndru prin condamnarea lui,
A cerurilor scară în zbor am o sui...
Să strig cu răzbunarea pe buze-n lumi deșarte :
Te blestemă, căci în lume de viață avui parte ! !”

                (FULGEREL)

„O, fulgeră-mă numai... o, joacă comedie,
Comediant bătrîne cu glas de vijelie !
Nu vezi că nu poți face tu vun mai mare bine
Decît pe vecinicie să mă omori pe mine ?
Au crezi tu că eu tremur, dar vezi - mai cred în moarte -
Ai fi prea blînd să ai tu în mînă-ți astă soarte,
Aș rîde-atunci de viață, muncind-o cu dispreț.
Aș omorî în mine o sută de vieți
Muncind în mine însumi al firei orice nerv,
Peirea cea eternă în pieptu-mi să o serv...
Dar, vai, tu știi prea bine că n-am să mor pe veci -
Că vis e a ta moarte cu slabe mîni și reci,
La sorți va pune iarăși prin lumile din ceri
Durerea mea cumplită - un vecinic Ahasver -
Ca cu același suflet din nou să reapară
Migrației eterne unealtă de ocară...
Puternice, bătrîne, gigante - un pitic,
Căci tu nu ești în stare să nimicești nimic.”

          ( El cade obosit pe un trunchi vechi și-și acoperă ochii
                                cu mîna. S-aude o muzică dulce.)


           VISURILE
           (Sopran)


 Somn,
Tu al nopților domn !
Ne dă prin a gîndului ceață
Viață.


Vezi,
Noi suntem tot tineri și trezi,
Zidim într-o clipă din spume
O lume.


Lac,
Pe care în cînt se desfac
Cu dulci și armonice glasuri
Talazuri.


Știm
Pustiul sub ochi să-l lățim,
Mai este vreo mînă măiastră
C-a noastră ?


Vin`
Și dă-ni porunca ta lin,
Urma-vom fantastice planuri
                   Prin ramuri !



          SOMNUL
            (Basso)

Sună vînt prin frunzele uscate,
Lună, treci prin vîrfuri de copaci,
Tu, izvor întunecate,
Într-un cîntec glasu-ți să-l desfaci


Lună ! Soră ! pe-a lui frunte
Stai și farmecă gîndirea,
Să trăiasă-n vremi cărunte
Și să-și uite toată firea.


Du-l pe țărmul vechi al mării,
Fă-l călugăr trist și slab,
Îl închină lin uitării,
Dă vieții alt prohab,
Du-te ! Du-te !


         VÎNTUL
          (Bariton)


 Plîng,
 Frîng
Crengi uscate ;
Trec,
Plec
Ramuri ;
Bat în geamuri
Cu-a mea mînă fermecată.


Eu mă uit printre ferestre
Cum înconjur oameni masa
Și cu degete măiestre
Eu le spariu toată casa :


Cînd ca lupul urlu jalnic,
Cînd ca mîța-ncet eu miaun
Și trezesc din vis motanul
Care toarce sub un scaun.
Sunt
Vînt,
Plîng,
Frîng
Sperios vo creang-uscată.


           IZVOR

Din munte cobor,
Cînd vîntul vo ramură farmă
Fac larmă !


(Cerul se coboară . Armonie. Schimbare.)


                     SCENA I
                     Sara Furtună


                     MUREȘANU
                         (singur)


Cum norii strigăjalnic și marea sparge piatră
Și tunete bătrîne pe-a ceriurilor vatră
Pocnesc cu-a lor ciocane, moșnegi și falnici fauri,
Ei făuresc furtunei coroana ei de aur...
Se zvîrcole în valuri marea cea sură-n veci
Și în stînci schelete, bătrîne, slabe, seci,
Ea aiurind lovește.
Colo și-nalță sur
Castelul lung și rece fantasticul lui mur.
L-a fulgerelor fugă se văd bolțile sparte,
Iluminate găuri pe generații moarte...
Ah, în ferestra veche apare-ades, ades
Un înger, o femeie cu chip așa ales !
Dar cine-i ea ? Ce vine, ce caută-n castel
Cînd marea își răstoarnă sufletul ei rebel
Și printre stînci de piatră se scutură de spume
Și mișcă-nfuriată a valurilor lume...

                 (Un chip s-arată-n castel.)

Și-n noaptea care urlă cu surda ei ureche,
Privește ca o lună din zidurile veche ?
Ea ca și cînd răsare în jur întunecată
De-a murilor colosuri, prin care se arată
Zugrăvind dulce, trista, sura lor măreție.
Coboară din ruine căci mă închin eu, ție !
Din crengi de gînduri negre o floare se desprinde -
Primește-o : e iubirea-mi, și inima-mi ți-o-ntinde.
Cobori din înălțime : te-ador, te rog, te-invoc
Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

                 (Chipul disperare.)

O, stai ! o, vino scumpă, ca fruntea să-ți desmierd
Și-n ochii mari albaștri ființa să mi-o pierd...
Te-ai dus ! te-ai dus ! o, mare, înghite-mă, mă sfarmă,
Îmi amăgește mintea cu-a valurilor larmă.

              (El se urcă în luntre și îi dă drumul pe mare.
                               Se-nsenină. S-aude glas de cor.)


                      REGELE SOMN

Răsună corn de aur și împle noaptea clară
Cu chipuri rătăcite din lumea solitară
A codrilor... în cîrduri veniți, genii șăgalnici,
Ce-am împleți pămîntul cu sunetele jalnici,
Acum  ascunși în umbră sau tupilați sub foaie,
Pișcați picioarele-albe a fetelor bălaie,
Și zimbrii zînei Dochii, pe frunți cu stemă mare,
Și voi, cai albi ai mării, cu coame de ninsoare...
Învie codru ! Duhuri cu suflet de miresme,
Zburați prin crenge negre ca străvezie iesme,
Cu sunetul de pasuri s-aducă pasul numa,
Pe corpuri albe haină de diamantină brumă
Să scînteie în umbră, să spînzure feerice -
Treceți încet prin aer călcînd pe întuneric.

                   ( El se uită pe mare.)

Din insule bogate sfîșiind apa iese
O luntre cu vîntrele ce spînzură sumese.
Se leagăn visătorii copaci de chiparos
Cu frunza lor cea neagră uitîndu-se în jos
În ape... Iar prin crenge de-un verde-adînc de jale
Se-oglindă-n apa-albastră de aur portocale,
Și parcă glas de clopot înfiorează sara ;
Pe-a stîncilor lungi colțuri apusul se coboară,
Stau aurite-n aer... și-a serii rumenire
Se-apleacă și-nroșește a mării încrețire
Și insulele mîndrte și de dumbrave pline
Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine,
Acoperite numai cu flori și cu poiene
Urieșești... Acuma se-nchid a serei gene,
Apele devin sure... și-n blînda lor cîntare
Dispar ca sarcofage insulele în mare.

..................................................................

Ce loc ! Bătrîne stînce ridic-a lor schelete
De piatră, ce de valuri și vîntu-s sfîșiate ;
Un templu în ruină de apă înecat
Pe jumătate... Stîlpii și murul fărîmat
Stau în curînd să cadă... Și în astă ruină
Prin scorburi de părete, în neagră vizuină,
Trăiește-acest călugăr... Apari, tu lună,-n cer
Și fă din vis viață, din umbre adevăr !

                      ( Luna apare)

                         UNDELE
                           (Cîntă)

Noi, undele crețe,
Venim, venim,
În stînci mărețe
Izbim, izbim.


Și-a noastră suflare
E vînt ! e vînt !
Dar naștem pe mare
Un cînt, un cînt.


                    DELFINUL

          ( Se arată din apă un tînăr frumos. )


Odină,
Cu ochi de albastră lumină,
Cu părul tău lung, un tezaur
De aur.


Tu, pradă
Cu piepții tăi dulci de zăpadă,
Te-oi prinde pe mare vreodată,
Șireată !


Atunce
Simți-vei duioasele munce,
Cu care-al meu suflet în flamă
Te cheamă.

                   ONDINA

Delfine.
Tu crainic al mării regine,
De-ai fi credincios, cu iubire,
Un mire ;


Voioasă
Urmare-aș privirea-ți frumoasă,
Ți-aș da sînul alb de zăpadă
Ca pradă.

                   DELFINUL

Ondină,
Tu dulce copilă, o, vină,
Nu vezi că Delfinul tău moare
În mare ?

                 Ondina

Vedea-vom !



Să cînte Sirena ruga-vom,
De nu vei iubi-o - îmi fură
O gură !


Atuncea
O undă în brațe-ți m-arunce,
Căci știu a iubi eu prea bine,
Delfine.


Ascultă !
De vreme-ndelungată și multă
În sufletul meu eu te-am strîns
M-ai învins.


               AMÎNDOI

Tu, ce ești zeilor suroră gemene,
Cu linul pas,
Nu are nimene un cînt să semene
Cu al tău glas.


Spune-ne cîntecul ce-n nopți lunatice
Adese-îl cînți,
Cînd luna tremură prin ceți apatice,
Prin codri sfinți.


              SIRENA

Vin`, iubite ! Cungiura-voi
Cu-al meu braț al tău grumaz
Și lipi-voi a mea față
De-arzătorul tău obraz.


Vin`, iubite, multe nume
Mîngîioase îți păstrez,
Visul vieții mele este
Tu ferice să te vezi.


De ce-ntorci tu ochii-n laturi
De cuvîntul meu gonit ?
Nici visezi cît poți în lume
Tu să fii de fericit.


Zi și noapte stă la tine
Al meu gînd nemîngîiet,
Căci tot sufletu-mi te cere
Și în gînd te chem încet.


Vino, vino, mult iubite,
Pe-al meu sîn să te desmierd
Și în ochii tăi cei negri
Eu privirea să mi-o pierd.


Să-mi pun gura la ureche
Și să-ți spun că te iubesc,
Că de drag ce-mi ești, copile,
Eu din ochi te prăpădesc.

 (Ondina și-a lăsat visătoare capul pe spate, pe umărul
                            lui Delfin, care o sărută.)


                REGELE SOMN

A mării unde-albastre alunecă-nspumate
Și fulgeră-n cadență... O, dulce voluptate
A nopții-adînci... Acuma văd luntrea de departe
Cum cu-al ei plisc în brazde de unde le împarte.
Călugăru-i... În manta-i înfășurat visează,
Al valurilor zgomot țîșnind îl salutează
Și lebede-argintoase pe planul mării-l trag
- Pe frunte-i e-mpletită o ramură de fag -
Plutind cu repejune sub palida lumină
A lunei... pe-nmiirea a undelor senină.
Se pare cum că este al mării Dumnezeu,
Blînd îngînat de lebezi în mîndrul visul său.
Din insulele sfinte străbat cîntări ferice,
Noroc și desperare le văd unite-aice...
Acum pe-un stan de piatră din luntre el coboară
Și barba lui cea albă pe piept se desfășoară
Și-n două despicată de vînt e răscolită...

                 S-aude glasul
              CĂLUGĂRULUI   
                      (Basso)

Răsai din a ta noapte, copilă mult iubită.

                       ( Intră în scena.)

E un străin aice... și ca mărgăritarul
E fața lui cea albă, de-argint îi e talarul,
Pe umerii de marmur aripe se disfac,
Pe fruntea lui, în păru-i flori roșie de mac...
Cine ești tu, străine, cu negri ochi sub gene ?

                  REGELE SOMN

Eu ?...Eu sunt fericea vieții pămîntene.

                   CĂLUGĂRUL

Aicea nu ți-e locul, norocul eu nu-l caut,
A lumii glasuri multe și glasul tău eu n-aud...
Nu vezi tu barba-mi albă și ochii mei... și gură -
Abia urmează încă a gîndului măsură.
Eu nu cred în nimica și nu cred blîndei gure
Ce-mi minte fericirea... Te du ! Te du aiure !

                     REGELE SOMN
                           (zîmbind)

Tu spui... Privește-n juru-ți... lumea-i o feerice ;
Te duc prin fericire și inima-ți n-o știe,
Dar vezi... nu vezi tu acolo... apare-un chip d-omăt.
Cu glasu-i ea te cheamă încet... tot mai încet...
Auzi ! Vîntu-n  ruine și undele se vaier,
De mîne diafane nu vezi duse prin aer
Colo făclii de smoală, lumini de roșii torșii
Ce noaptea o păstrează în trist lăcașul morții ?
Adîncul întuneric îl taie, îl rărește,
Și fulgeră-n columne și bolțile roșește,
Acum, acum ea iarăși prin tremurînde facle
Coboară scări de piatră a uriașei racle...

                      CĂLUGĂR
                         (în extas)

E albă...-n întuneric văd chipul ei lucind
Ca pe o tablă neagră o umbră de argint.

                   (Regele de somn dispare)

Tu, taina nopții mele, tu, blond copil din ceruri,
Cu glasul tău ca glasul duioaselor misteruri,
Oh, vino, vino iarăși, ca să te strîng la piept,
Copil cu păr de aur, cu ochiul înțelept...
O, tu! Cum ești frumoasă, cum te cobori din stele,
Mizeria-mi s-o cauți și dorul vieții mele,
Un înger ești, un suflet ce-i rătăcit de mult,
Al cărui glas de noapte eu noaptea îl ascult ?
O, cine ești ? Îmi spune, de ce mă prinzi în brațe,
De ce zîmbirea lină e-amor și e dulceață ?
De ce cuvîntul buzei e lamură de miere ?
De ce-mi întinzi tu gura cînd sufletu-mi te cere ?
Și sînul tău de marmor lași pradă gurii mele,
Și bucle-ți în valuri ca să mă joc cu ele ?...
O, vin`, a mea iubită ! eu îngenunchi, mă-nchin,
Eu te ador cu moartea în suflet...

                        CHIPUL

                                                  Vin ! eu vin.
Sufletu-mi în vecia-i atras de-a ta chemare,
Din noaptea neființei înfiorat apare...
Acolo el de veacuri, de îngeri salutat
Trecea- un basmu palid - cu stele coronat,
Dar auzi o rugă, o dulce rugă  - a ta !
La al tău glas de jale lumina tremura,
Chiar Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit
Ascultă blînda rugă, ce trece liniștit
Prin nopțile-nstelate - o muzică de vis -
Ce-inundă fața-i veche c-un dureros surîs
Și inima-i bătrînă din nou o mai inspiră
De cugetă lumi nouă - cum cugetă o liră
Eternele-i armonii... Și-acele cînturi pline
De-amor, de inspirare, le îndreptai la mine
Și am urmat cîntării... ființa mea apare
Și-aruncă umbra-i tristă pe fruntea ta cea mare,
Gîndirile-ți mărețe în gîndul meu cuprind,
La sufletu-ți de flăcări eu sufletu-mi aprind...
Căci te iubesc... ce vrei tu ? și lacrima ta clară
Preface-eterna-mi noapte în dulce zi de vară,
Și glasu-ți ce pătrunde în doliu pîn` la cer
Îmi dă un trai... în dulcea-i durere, efemer...
O,-ndelungește numai amorul tău cel sfînt !
Pe-a talșe nopți eu număr zilele-mi pe pămînt...
A tale gînduri, visuri, dorinți-s lumea mea,
Sunt umbră a cîntării-ți, o slbă umbră-abia,
O, mă iubește numai, te rog, cu ființa-ntreagă,
Precum o stea murindă la univers se roagă.

                     CĂLUGĂRUL

Cînd tu zîmbești eu tremur, cînd tu vorbești eu tac.
Ești glas gîndirii mele... gîndirile-mi displac
De nu sunt ale tale... și blăstem a mea minte
Că nu e ca și tine, senină și cuminte...
Oh, vino ! Vin` și-acuma... surîde-mi, ah, surîde,
Vorbește-ncet... la vorba-ți eu ochii-mi voi închide
Căci nu pot odată cuprinde-a ta frumusețe...
De-aud... nu pot să caut zîmbirea blîndei fațe,
De văd a ta cerească, armonică-arătare,
Urechea mea e surdă și gura-mi glas nu are...
O, înger ! stea din ceriuri... nemaigîndită ! scumpă !
O! sufletul din pieptu-mi spre tine să se rumpă
Ar vrea... Dar cine ești tu ? o, mișcă a ta buză -
Ești îngeru-mi de pază, ești Dumnezeu, ești Muză ?

                               CHIPUL

Nu cerceta zadarnic, nefericite... Taină
E frumusețea vieții-mi și-a sufletului haină.
În taină e amoru-ți... și-n vecinic întuneric
Va rămînea ființa-mi pentru-al tău ochi himeric.
Urmează-mă în luntrea ce dusă e de lebezi
Pe undele oceanici, ce furtunoase, repezi
Ne-or duce-n depărtare... N-auzi un jalnic țipet?
Răsună lung din noaptea străvechiului Egipt.

(El intră-n luntre.  Aceasta e trasă de lebede. Călugărul
             șade țiind de mînă Chipul, ce stă în picioare.)

                              RELEGELE SOMN

Nu știi cine e dînsa ? - Un capăt e, de ață,
Din sufletul naturii care ni dă viață ;
În orice ființă este nu știi, ascete.
Nu poți să ștergi viața cu-al gîndului burete...
Renegă a ta viață, disprețuiește-o-n piept...
Din raze se încheagă și-ți vine înderept.
Renunți la fericire ? - dar ea-i un vecinic vis.
De fuge ziua - vine cînd ochii și-ai închis.
Oricît te scuturi, oame, nu-ți poți ieși din piele
Căci te faci jucăria zburdălniciei mele.
Acopere tu ziua cu-a gîndului tău ceață -
Eu vecinic treaz, din visu-ți voi face o viață.
         (Cortina cade. S-aude de departe cîntînd :)

Ondină
Cu ochii de dulce lumină,
Cu părul tău lung, un tezaur
De aur.