Poezia Mureșanu (Tabloul Dramatic) de Mihai Eminescu

                        MUREȘANU

                ( TABLOU DRAMATIC )


MUREȘANU                                           GENIUL LUMINEI
ANUL 1848                                             SILFII DE LUMINA


(Scena înfățișează un peisaj de o romanticitate sălbatecă în munți.
Pe de o parte, stînci sparte și răsturnate, de alta, brazi acățați pe
vîrfuri de stînci, unii răsturnați de vijelie și torente. În fund pe-un
deal se vede ruina încă fumegîndă a unui sat de colibi : mai în
avanscenă, turnul vechi și negru al bisericei satului - c-o mică
biserucă de lemn, cu ferestrele mici și cu zăbrele, cu muri parte
risipiți, cu acoperămîntul de șindrile negre și mucede. Un aspect
trist și de risipă. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă
lumină de lună. În avanscenă, de-a lung, un trunchi răsturnat
și putred, care cuprinde avanscena. Pe el șade Mureșanu visătoriu.
Cînd sună din turn clopotul cu glas dogit 12 ore - miazănoaptea
- Mureșanu se scoală.)


                         MUREȘANU

Se zbate miazănoaptea în inma de-aramă
Din turnul în ruină. Și prin a lumei vamă
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies ;
Ci prin al nopții aer întunecos și des
Abia pătrunde galben lumina-n raze rare,
Precum se fur speranțe în inimaamare.
Cînd somnul frate-al morții pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Cînd palida gîndire prin țara morții trece
Și moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece,
Și cu acea aiasmă a lumei frunte-atinge
Și-n creieri fantazie și-n suflet vis încinge,
Ce ochi veghează umed ?... ce sînge se frămîntă ?...
Ce suflet țipă-n doliu ?... ce liră jalnic cîntă ?...
Sunt eu !... Privesc trecutul, o marmoră barbară,
Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară -
Și cînd văd viitorul cu norii roși de sînge
Atunci sufletu-mi geme și inima-mi se frînge.
Decis-ai, oare, Doamne, ca în etern să fie
Românu-n lanțuri crude... și searbăda sclavie
Să-nfingă ochii aspri... cu-al lacrimei tipar
Să blastămă de secoli a lumii neagră gură
Și sufletu-ți se-nmoaie, și inima-ți se-ndură,
Dar pentru-a mea națiune al tău ochi e de piatră
Și sufletu-ți e vitreg și inima maratră.
Nu vezi că-s zeci de secoli de cînd ea se sfarmă,
Sub cnuta plumbuită, sub legea de aramă
Ce-oprește pentru mintea-i ai minții tale raze,
Lumina ta de aur, lumina ce-nviară ?
O ! toată țara asta ai dat altor popoare
Încît altar să-și facă poporul tău loc n-are.
Arînd un cîmp de pietre în crudele-i sudori,
El seceră spinișul din lucru-i fără spor,
Privirea lui e cruntă și lacrima venin,
Blăstăm e vorba-i seacă, sufletul lui suspin.
Decît o viață moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne, viața națiunei mele,
Decît ca soarta oarbă din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atinge-i fruntea cu vîntul mărei moarte.

                         ANUL 1848

(apare din pămînt într-o haină simbolică )

Sunat-a moartea aspră... tu-n lume ce aștepți ?
Au vrei tu ca poporul român să îl deștepți ?
În van îți e chemarea și cîntecul în van :
Necată-i românimea pe-a lumei ocean.
Cu suflet rece, aspru, sublimul rege Nord
Va amorțit pe liră-ți românul tău acord
Și fiii plini de viață ai Asiei pustii
Vor stinge-a lirei tale sublime armonii.
Nu vezi că moartea-ntinde umbroasele-i aripe ?
Nu vezi ?... poporul doarme ! O clipă... două clipe -
Și pe-a națiunei frunte al morții rece vis
Va sta-n Eternitate - cît lumea în abis.
Eu, anul aspru, palid, adus-am vijelii
Și...

                (arată la ruina fumegîndă a satului)

...legea mea e moartea... gîndurile-mi, pustii !
Din secolii din carii auzi națiuni cum plîng
Ieșit-am eu ca astăzi națiunea ta să sting !
Privește-n noaptea lumei !... A morții albă pară
Adoarme orice popol, ce astăzi e să moară !...
Atins-am cu paloarea-i poporul tău român
Și-acum din umbra-i moartă eu văd un chip senin,
O rază ce mă-neacă, un gînd ce urăsc eu,
Cum demonul urăște un gînd de Dumnezeu ?
Ci stinge-te odată, o, stea fără de nume !
Au vrei să-mi dispuți oare tu sceptrul peste lume ?
Ci stinge-te odată, tu suflet ! tu, un vis !
Au vrei să-mparți cu mine al spațiului abis ?
Un gest îmi trebuie mie să fac din lume-un nor...
Și ce-mi trebuie oare ca visu-ți să-l omor ?

                   MUREȘANU

                   (cu putere)

Strimt este al tău spațiu și secolii sunt largi !
Nu văd eu cum în cercu-ți, sărman nebun, te spargi ?
Nu văd eu cum în cercu-ți, nebun, te zvîrcolești,
Ca o națiune-ntreagă în zboru-ți s-o răpești ?
Trecut-au secoli negri, cu coasele de foc
Cosit-au generații... Națiunea stă pe loc !
Trecut-au Nordul rege, cu aripa-i de ger,
Românul stă în locu-i, ca muntele de fier !
Și-n planu-Eternități romînii-s un popor
Cum e un soare numai prin mările de nor,
Cum e-un principiu numai în firele adînci,
Cum sunt în fundul mărei tari creștete de stînci.
De soare fuge arsă lumea de nouri vagă.
O zi !... și un principiu aprinde lumea-ntreagă,
Și cînd e marea-n pace și apele s-au pus
Stă stînca cea eternă cu fruntea ei în sus.
Un an ?... Este un nour. Un an ?... E un vis rău,
Și-un vis poate pătrunde chiar un suflet de zeu ;
Dar noaptea trece iute și orele-albe vin,
Și mai senin, mai spkendid e sufletul divin.




                  ANUL 1848



Eu stelele le spulber ca frunzele-ngălbenite,
Eu îmflu răsuflarea vulcanului măreț,
Înmormîntez sisteme în spați neșfîrșite,
Eu munții îi cutremur și mările le-ngheț,
Astup cu a pustiei nisipuri mări cumplite
Și-ngrop țări înflorite sub oceanul creț -
Dezmint secol de secol, zdrobesc eră de eră,
Fac din a vieții fapte lucire efemeră.



                     MUREȘANU




Știu că tu-nșirînd anii pe-a vieții lunge fire
Tu nimicești trecutul în urmele lui chiar,
Că tot ce e-n viață cade-n a ta domnire.
Nimic ce e nu scapă de ochiul tău avar,
Dovadă : -n lumi murite, pustii, fără rodire
Cu toate se usucă la glasul tău amar.
Imperiul tău : trcutul, e-ntins fără de fine -
Acolo te-ntîlnești ochiul numai pe tine.





Dar e o regiune tot astfel de întinsă
- Nu-i încă sub domnia întunecate-ți mîni -
Și toate cîte, demon, le crezi de tine-nvinse
Acolo strecur toate și-ți scapă de sub mîni ;
Cele de ieri și astăzi de mîna-ți sunt atinse,
Dar oare e tot astfel și ziua cea de mîni ?
Trecute și prezente le ai spre-a nimici,
Dar brațu-ți nu ajunge la cele ce vor fi.






De-aceea nu am teamă de-a ta amenințare :
Prezentul e o clipă și viitoru-i lung,
Căci brațu-ți nu ajunge la cele viitoare,
La viața națiuni-mi aripele-ți n-ajung.
Privesc cu voioșie la viitoru-i mare
Și tot ce-nsufli minți-mi eu caut să alung.
Ceea ce n-a trăit încă nu poate fi al tău -
De-acum cînd deșteptarea și glasu-ți nu-l cred eu.





                    ANUL 1848



Te-aplană printre-a lumei unde amari, mărunte,
Tu, ce înalți deasupra-i a ta rebelă frunte
Ca să oglinzi într-însa steaua îngălbenită
A românimei care pe moarte e pornită !
O, și din calea care conduce-n trista vale,
Unde nu mai pătrunde ecoul lirei tale,
De-acolo nu se-ntoarce nici om, nici națiune !
Tu stai să-mi stingi suflarea, tu vrei a te opune
La spiritul ce-n lume cu aripa-mi l-alung
Să pustiască totul în lat, în larg, în lung ?
Cînți  românimea care pe calea morții trce
Cse arunc-o steauă în fundul mării rece ?
Cum se arunc-o steauă în fundul mării rece ?
Piei, om, în a ta umbră !Te risipește-n vînt !

                        (solemn)

- Nainte de-a te plînge al clopotelor cînt,
Nainte de-a-ți așterne în galbenul mormînt,
Pe drumul care duce din leagăn la sicriu,
Moartea să te cuprindă în brațele-i de viu !
În suflet să-ți domnească un seraf surd și mut
Și-o secete cumplită în capul tău tăcut !
De viața ta mizeră moartea să nu se-atingă,
Dar mintea ta senină s-o-ntunece, s-o stingă,
Să intr-o noapte vană cu aer amorțit
În inima ta stearpă, în capu-ți pustiit.

(De sub manta-i neagră scoate un cran de mort, cu ochi de foc, a
căror raze le îndreaptă spre fruntea lui Mureșanu. Fața lui devine
rătăcită și ochiul lui-uimit și nesigur. El își întinde brațul, ca
pentru a se feri de razele ce-i ard creierii.)

Cu raza morții negre eu fruntea ta ating
Și harfa ta o sfarăm și geniul ți-l sting !

(Dispare în pămînt. O melodramă ușoară, dar melancolică.
 Se lasăo negură neagră, care apoi se ridică, pentru-a lăsa să se
 vadă onegură roză. În timpul acela se începe-a auzi, cu muzică
 surdină,corul ce urmează. Cînd se ridică negura roză, Mureșanu
 se vededormind pe o brazdă de flori, într-o cîmpie minunată - în
 [a] căreifund se vede o dumbravă verde și munți verzi. În
 avanscenă seridică, încunjurat de tufișe dese și sălbatice, ruina de
marmură a unui monument roman. În timpul acesta melodia cea dulce
 urmează,pe careo cîntă, nevăzuiți încă : )

              SILFII DE LUMINĂ

Somnia regină combină-arbitrară
Tristeță cu rîs,
Vrăjește vis de-aur în noaptea amară,
În suflet închis ;
Alături c-o umbră lumina răsare,
Alături c-un nor,
Din noaptea eternă prin raze apare
Un sînt meteor.

(În timp ce cîntecul durează, Mureșanu [doarme].Fața sa se
descompune ca de-o fericire suprapămîntească, si asupra
frunții sale, în toată ființa sa, plană seninul inspirațiunei. În
mormîntul acela apare din ruina de marmoră : )

                         LUMINA

(albă și surîzîndă. În păru-i blond ard stele, într-o mînă -
crinul luminei, în cealaltă - o coroană de lauri de argint )


Tu, care treci prin lume străin și efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gîndurile-n cer,
Poet gonit de lume și înghețat de vînt,
Ce cînți ca o stafie ruină și mormînt ;
Acuma,  cînd din umbră - Lumina - eu apar,
Aruncă de pe tine noianul de amar.
Eu vin din centrul lumei încoronat de sori,
Preced pe mîndrul,[naltul] , frumosul Viitoriu,
Ce-n nourii de secoli se zguduie închis,
Ca un frumos și mare, însă teribil vis,
În cerul lui petrece sublim și neajuns,
Nici ochiul unui înger prin nori-i n-o pătruns.
Ci tînăra speranță în haină de mister
Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări !
În lumea dormită, lumina cînd răsare,
Din caosul ce fierbe întunecos și mare,
Cu raza-ntîi atinge a genților munți,
Ce-n nourii de gînduri se pierd bătrîni cărunți
Și-apoi abia la lume s-arată zîmbitoare,
O maiestate mîndră în car de foc... un soare !
O, munții cu-a lor frunte gîndindă-n nouri creți,
Cînd se-ncunun cu raze, ai zilei sunt profeți,
Și capete de geniu ard, cînd se inspiră,
Aederea lor la lumea ce-i admiră
Că ziua e aproape... Și palizii poeți
Profeți-s plini de vise ai albei dimineți.
Profete al luminei ! În noaptea-ți te salut
Și vărs geniu de aur în corpul tău de lut,
În buclele-ți eu strecor dulci lauri de argint,
Cu raza zilei albe eu geniu ți-l aprind.


( Mureșanu a îngenuncheat uimit. Ea-i lasă să cadă pe frunte cununa
de lauri, îi zîmbește și dispare în sus, răpită de un nor auriu.)


                  SILFII DE LUMINĂ

             ( de sus, către lumină )

Tu, ce din ceruri pe lume cazi,
Limină sîntă,
Precum pe-al mărei amar talaz
O raza frîntă,


Acum la nouri te depărtezi
Strălucitoare,
Căci de acolo pe lumi veghezi
Cu ochi de soare

( de jos, către Mureșanu )

A tale cînturi, palide bard
Cu fruntea-n laur,
Sunt stele-eterne ce-n ceruri ard
Cu raze de-aur.



Cîntă dar, cîntă, tînăr poet,
Mîna-a ta liră,
Lumea ascultă gîndu-ți profet :
Marea se miră !



                     MUREȘANU

                        ( cu foc )


În oceàn de flăcări gîndirea mea se scaldă
Și sufletu-mi se-mbată de-o primăvară caldă ;
Și-un cîntec trece dulce prin codrii de stejar...
Din coardele-n rugină o dată-ncă respiră
Un cîntec de-o sublimă, senină dispare,
Precum respiră raze întunecata mare.
O dată încă-n viață să mă-nec în lumină ;
Să-nec sufletu-mi rece în noapte și în nor.
Coroană de albi lauri, coană de argint
Lucește într-a nopți-mi amarul labirint,
Eu voi cînta de fală ca leul ce-a învins,
Iar tu lucește pală al deșteptărei vis !


( Șade, cugetă, mînile sale se lasă-ncrucișate peste coardele lirei )



                    SILFII DE LUMINĂ


 ( pe cînd se lasă negura roză )
În marea Somniei ce-n unda-i combină
Tristeță cu rîs,
Cufundă, poete, gîndirea-ți senină,
Seninul tău vis !


( pe cînd se lasă negura neagră )

Adormi cînd lumina se stinge cu jale
Prin vînturi răcori ;
Cînd visu-ți își moaie aripele sale
În noaptea cu nori !


( Muzica urmează misteriozo. Negura lăsată cu desăvîrșire. o pauză.
Cînd se ridică iar, scena e ca întîi, - același trunchi, aceeași galbenă lumină
 de lună străbate prin stîncile zdrobite și lumină planul cel ruinat, Mureșanu
 arăta să s-ar fi deșteptat din somn neliniștii, cu visuri de impresiune puternică.
Fruntea sa e ostenită și fața în delir adînc. Muzica melodramiză, încet, aria lui :
 Deșteaptă-te române. El o declamă încet și expresiv.)