Poezia Mușat Și Ursitorile de Mihai Eminescu

MUȘAT ȘI URSITORILE


Sub vîntul rece-al amorțitei ierne
Își pleacă codrul crengile-ncărcate ;
Sub alba-i haină cîmpul se așterne,


Cu stele dulci e bolta presărată ;
Din fundul lumii, ce se pierde-n zare,
Prin rumeni aburi luna se arată


Iar din bordei ce sta lîngă cărare,
Prin ochiul prins unei ferești rotunde
Se-aude plîns, se vede luminare


Și în căldura locuinței ascunde
O mamă mișc-un leagăn cu piciorul
Și la scînciri c-un cîntec ea răsp


 Și-au adormit încet, încet feciorul,
- Sub a lui leagăn a împins o piatră -
Gîndirea ei spre viitor ia zborul.


Mai licuresc cărbuni colo, pe vatră,
Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,
Din codri lupii urlă, cînii latră.


Ea doarme-adînc cu brațe-n jos lăsate,
Dară prin somn stă țintă să privească :
Un mîndru vis în sufletu-i străbate.


Da, cînd a fost copilul să se nască,
Opri Orion ale sale pasuri
Ca soarta-n lume el să i-o croiască.


Jur-împrejur se auziră glasuri
Și s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,
Muțit-au limba de l-a vremii ceasuri.


Șoptind ușor treceau cu pas feeric
Pe lîngă leagăn dînd mereu ocoale :
Trei umbre albe ies din întuneric,


La cer ridică brațele lor goale,
Ușoare - parc-ar fi de vînt plutite,
Descînt copilu-n somn să nu se scoale.


Sunt ursitori cari din cer sosite
Revars-asupra-i zarea aurorii,
Cu cîte daruri lui i-au fost menite


I-aduc comori, viață lungă, glorii,
Deasupra lui revarsă raze slabe,
Din ochii lor, adînc-adormitorii.


Pe părul lor - mărgăritare-n boabe -
Bălai și moale ca și auru-n spice
Scînteie-n umbră ale lor podoabe.


Copilul doarme, ele fac să pice
Deasupra-i flori, se pleacă să-l menească.
Înconjor leagănul și-ntîia zice :


- Să fii frumos și fața ta lucească,
Precum în cer e numai unul soare,
Un soare fii în lumea pămîntească.


- Puternic fii - i-a zis cea următoare ;
Și biruind vei merge înainte,
Să-ți fie viața-n veci strălucitoare.


A treia zise tainic : - Fii cuminte,
Pătrunzător ca și lumina mare,
Tu să-nțelegi cele lumești și sfinte.


Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare,
Împreunîndu-și mînile-amîndouă,
Ea în genunchi se roagă-n gura mare :


- O, ursitori, a căror daruri plouă
Asupra lumii-ntregi, stați o clipă
Și ascultați rugarea spusă vouă.


Nu bunătăți cari se trec în pripă
Să îi menească sfînta voastră gură,
Nu bunătăți supuse la risipă.


Puternici, mari, frumoși atîția fură,
Înțelepciuni, comori le-ați dat multora
Și toate, vai, cu vremea se pierdură.


Lui dăruiți ce nu ați dat altora,
Un dar nespus de scump ce n-are nume
Ca să răsar-asupra tuturora...


Atunci la ruga nențeleptei mume,
Zîna privi adînc și trist ca s-o priceapă :
- Știi tu ce dar îi cei și știi tu cum e ?



Tot ce e om se naște și se-ngroapă,
Fie-n colibă, fie-n vechi castele,
Pe culmi de munte ori la mal de apă.


Dar e-mpărat, dar cetitor de stele,
Același vis îi sună în ureche,
A lor vieți sunt pururi tot acele.


Pe cînd sunt tineri se adun pereche,
La joc, la viață și la danț s-adună,
Bătrîni fiind vorbesc de vremea veche.


Și lui ursit-am tot o viață bună
Și măsurată pe un pic de vreme,
Să aibă ziua soare, noaptea lună !


Căci de ar fi încoronat de steme
Sau pe pămîntul gol de și-ar așterne,
Tot viață și tot moarte-o să se cheme.


Tu chemi blestemul nenduratei ierne
Pe capul lui cel tînăr, nențeleapt-o !
Tu-i ceri durerea unei vieți elerne.


Da, sus la cer privirea ta îndrept-o !
Plinită e dorința ta nebună.
Și ziua neagră peste el așteapt-o.


Căci i s-a dat să simtă-ntodeauna
Un dor adînc și îndărătnic foarte
De-o frumusețe cum nu e nici una


Și s-o ajungă chiar e dat de soarte,
Căci tinereță neînbătrînită
Îi dăruim și viață făr` de moarte.


Dar nentrupat e chipu-acei iubite
Ca și lumina ca în cer se suie
A unei stele de demult pierite :


El n-a fost cînd era, el e cînd nu e.