Poezia Strigoii partea a-I-a de Mihai Eminescu

                         STRIGOII
                                 I
              ...că trece aceasta ca fumul de pre pămînt.
              Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăîiat,
              cu pînză se înfăşură, cu pămînt se acopere.


Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzînd în sfeşnici mari,
E-ntinsă-n haine albe, cu faşa spre altar,
Logidnica lui Arald, stăpîn peste avari ;
Încet, adînc răsună cînturile de clerici.


Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă
Şi păru-i de-aur curge din raclă la pămînt,
Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zîmbet trist şi sfînt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,
Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.


Şi lîngă ea-n genuche e Arald, mîndrul rege,
Scînteie desperarea în ochii-i crunţii de sînge,
Şi încîlcit e părul lui negru... gura-şi strînge ;
El ar răcni ca leii, dar vai ! nu poate plînge ,
De zile trei îşi spune povestea vieţii-ntrege:


,,Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flamînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul,
Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul...
Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul,
 În valurile Volgăi cercam cu spada vad.


 Domnind semeţ şi tînăr pe roinicele stoluri
 Căror a mea fiinţă un semizeu părea,
 Simţeam că universul la pasu-mi tresărea,
 Şi naţii călătoare, împinse de a mea,
 Împlut-au sperioase pustiu pîn' la poluri.


Căci Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă,
Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară ;
Cu creştetele albe, preoţi cu pleata rară
Trezeau din codrii vecini, din pace seculară
Mii roiuri vorbitoare, curgînd spre vechea Romă.


Pe Nistru tăbărîsem, poporul tău să-mpil ;
Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinaşi în cale,
Ca marmura de albă, cu păr de aur moale ;
În jos plecat-am ochii naintea feţei tale,
Stătînd un îndărătnic - un sfiicios copil.


La blînda mustrare simt glasu cum îmi seacă...
Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund ;
Mi-ar fi părut mai bine-n pămînt să mă cufund,
Cu mînile-amîndouă eu faţa îmi ascund
Şi-ntîia dată-n viaţă plîns amar mă-neacă.


Zîmbiră între dînşii bătrînii tăi prieteni
Şi singuri ne lăsară... Te-ntreb într-un tîrziu,
Uitîndu-mă la tine, privind fără să ştiu :
,,La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu ?
Ce cauţi la barbarul sub streşina-i de cetini ?''


Cu glasu plin de lacrimi de-nduioşare cald,
Privindu-mă cu ochii în care-aveai un cer,
Mi-ai zis ,,Aştept din parte-ţi, o, rege cavaler,
Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer...
Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic - pe Arald.''


Şi întorcîndu-mi  faţa, eu spada ţi-am întins.
Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,
Arald, copilul rege, uitat-a Universul,
Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,
De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.


De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grîu,
Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vădă
Şi-nlănţuindu-mi  gîtul cu braţe  de zăpadă,
Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă :
,,Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu''.


De-ai fi cerut pămîntul cu Roma lui antică,
Coroanele ce regii pe frunte le aşează
Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează,
Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.


Ah ! unde-i vremea ceea cînd eu cercam un vad
Să ies la lumea largă... şi fost-ar mai bine
Ca niciodată-n  viaţă să nu te văd pe tine -
Să fumege nainte-mi  oraşele-n  ruine,
Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad !''


Făcliile ridică, se mişc-în line pasuri,
Ducînd la groapă trupul reginei dunărene,
Monahi, cunoscătorii vieţii pămîntene,
Cu barbele lor albe, cu ochii stinşi sub gene,
Preoţi bătrîni ca iarna, cu gîngavele glasuri.


O duc cîntînd prin tainiţi şi sub negre bolţi
Amisticei religii întuncoase cete,
Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,
Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde în umbra unui colţ.