Poezia [ Acuma Cîntecul S-a Sfîrșit... ] de Magda Isanos




[ ACUMA CÎNTECUL S-A SFÎRȘIT... ]



Acuma cîntecul s-a sfîrșit.
Nu știu dei bine ori rău.
Din frunze-am cîntat. Dumnezeu,
lîngă mine stînd, mi-a șoptit.




De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Și cîteodată-avea glas de om.
,,Sărbătorește, mi-a spus el, aceste
cîmpii dezmierdate și creste...''




Și ca o pasăre neînvățată
m-am apucat să cînt. Eram mirată
și bucuroasă, și nici n-am simțit
cum trece anotimpul fericit !




Zburați, cîntece, zburați departe,
scuturați-mă de pămînt și moarte,
și preamăriți natura-n care încă
e liniște și-nțelepciune-adîncă.







-

Poezia [ Acuma Cîntecul S-a Sfîrșit... ] de Magda Isanos




[ ACUMA CÎNTECUL S-A SFÎRȘIT... ]



Acuma cîntecul s-a sfîrșit.
Nu știu dei bine ori rău.
Din frunze-am cîntat. Dumnezeu,
lîngă mine stînd, mi-a șoptit.




De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Și cîteodată-avea glas de om.
,,Sărbătorește, mi-a spus el, aceste
cîmpii dezmierdate și creste...''




Și ca o pasăre neînvățată
m-am apucat să cînt. Eram mirată
și bucuroasă, și nici n-am simțit
cum trece anotimpul fericit !




Zburați, cîntece, zburați departe,
scuturați-mă de pămînt și moarte,
și preamăriți natura-n care încă
e liniște și-nțelepciune-adîncă.







-

Poezia Stîngăcie de Magda Isanos





STÎNGĂCIE




Tu ai ținut cîndva întreaga-mi viață
în mîna ta cam mare și stîngace,
cum ții un pui, care-ntr-o dimineață
năuc și fraged iese din găoace,




și-i simți bătaia inimii atunci
cum asurzește dramul lui de lut,
de frică să nu-l sfarmi ori să-l arunci,
dar tu se vede că n-ai mai avut,




În mîna ta, o floare ori un pui,
pe care - asta-i trist - să-l fi iubit,
și nu e vina ta că l-ai strivit ;
se-ntîmplă dintr-acestea prișicui.






-

Poezia Stîngăcie de Magda Isanos





STÎNGĂCIE




Tu ai ținut cîndva întreaga-mi viață
în mîna ta cam mare și stîngace,
cum ții un pui, care-ntr-o dimineață
năuc și fraged iese din găoace,




și-i simți bătaia inimii atunci
cum asurzește dramul lui de lut,
de frică să nu-l sfarmi ori să-l arunci,
dar tu se vede că n-ai mai avut,




În mîna ta, o floare ori un pui,
pe care - asta-i trist - să-l fi iubit,
și nu e vina ta că l-ai strivit ;
se-ntîmplă dintr-acestea prișicui.






-

Poezia Cîntecul Deșertăciunii de Magda Isanos





CÎNTECUL DEȘERTĂCIUNII



Îmi risipesc ca o miliardară
comoara mea de zîmbete și versuri,
și-n toate aflu proaspete-nțelesuri,
cum află o zi de primăvară.




Asemenea fărîmelor de stele
în august, eu alunec către moarte,
de care numai clipa mă desparte,
și scrumu-i taina strălucirii mele.




De la un loc cu pulberea și iarba
am legănat sub soare cîte-un vis
și tînăra și mîndră l-am și scris,
ca vremea să-și împiedice-n el graba.




Eu voi trăi puțin, însă prea mult
cînd cuget cules-am din durere,
și-adesea-mi par și mie că-s părere,
și nu mă cred, cu toate că m-ascult.




M-am copt asemeni spicelor și-aștept
să vie secerișul și să cad
Într-un hambar de scîndură de brad,
în care stai cu mîinile pe piept.




Și, iată, de nimica rău nu-mi pare,
la gîndul că m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea cîtă mi-a rămas
necheltuită-n suflet, și de soare.






-

Poezia Cîntecul Deșertăciunii de Magda Isanos





CÎNTECUL DEȘERTĂCIUNII



Îmi risipesc ca o miliardară
comoara mea de zîmbete și versuri,
și-n toate aflu proaspete-nțelesuri,
cum află o zi de primăvară.




Asemenea fărîmelor de stele
în august, eu alunec către moarte,
de care numai clipa mă desparte,
și scrumu-i taina strălucirii mele.




De la un loc cu pulberea și iarba
am legănat sub soare cîte-un vis
și tînăra și mîndră l-am și scris,
ca vremea să-și împiedice-n el graba.




Eu voi trăi puțin, însă prea mult
cînd cuget cules-am din durere,
și-adesea-mi par și mie că-s părere,
și nu mă cred, cu toate că m-ascult.




M-am copt asemeni spicelor și-aștept
să vie secerișul și să cad
Într-un hambar de scîndură de brad,
în care stai cu mîinile pe piept.




Și, iată, de nimica rău nu-mi pare,
la gîndul că m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea cîtă mi-a rămas
necheltuită-n suflet, și de soare.






-

Fabula Peștii Și Cormoranul de La Fontaine




PEȘTII ȘI CORMORANUL


Nu se afla un iaz în tot ținutul
să nu-i dea Cormoranului tributul!
E drept că-n tinerețe
merg toate ca pe roate;
dar către bătrânețe
nu prea mai merg chiar toate...
Prea vârstnic, Cormoranul ca să mai vadă, poate,
cum trebuia, prin unda de mărgea,-
trăia de la o vreme cum putea,
ca omu-n post :
destul de prost...
Dar, cum, necum,-
nevoia-ți dă povețe,
că-i dascăl bun
și dornic să te-nvețe.
Ce s-a gândit? Să roage un Rac să dea de știre
în iaz că Peștii, sigur, se-ndreaptă spre pieire,
de vreme ce și-a pus în gând stăpânul
să-i pescuiască pân` la unul...
Le spus Racul, deci, cum vine cazul.
S-a-ntunecat de-atâta jale iazul!
Toți peștii vin, se duc, se zbat
ca pe uscat,
și țin un sfat,
trimit un deputat
să-ntrebe; - „E adevărat?
Chir Cormoran, de unde ai aflat?
Primejdia e oare-atât de mare?
Nu știi, cumva, mai poate fi scăpare?...”
-„Mai este una: folosiți răgazul
și părăsiți cu toții-n grabă iazul!”
-„Îl părăsim! Dar cum?...” - „Vă duc chiar eu
acolo-n adăpostul meu,
departe, într-o peșteră,
în care Firea meșteră
a făurit un eleșteu...”
Și bieții pești, din firea lor netoți,
au pus temei pe-o astfel de nălucă
și l-au rugat în eleșteu să-i ducă
de unde, pe-ndelete, el i-a mâncat pe toți.
Au învățat că-i bine să nu mai pui temei
pe fariseri.
Dar lor, ca pești, îmi pare, li-i totuna
că-i prăpădește Cormoranul, găliganul,
sau că-i mănâncă lumea, căpcăuna:
tot un stomac, oricare-ar fi gămanul!
Deosebirea nu e tocmai mare:
o zi mai mult sau mai puțin de așteptare...
-

Fabula Peștii Și Cormoranul de La Fontaine




PEȘTII ȘI CORMORANUL


Nu se afla un iaz în tot ținutul
să nu-i dea Cormoranului tributul!
E drept că-n tinerețe
merg toate ca pe roate;
dar către bătrânețe
nu prea mai merg chiar toate...
Prea vârstnic, Cormoranul ca să mai vadă, poate,
cum trebuia, prin unda de mărgea,-
trăia de la o vreme cum putea,
ca omu-n post :
destul de prost...
Dar, cum, necum,-
nevoia-ți dă povețe,
că-i dascăl bun
și dornic să te-nvețe.
Ce s-a gândit? Să roage un Rac să dea de știre
în iaz că Peștii, sigur, se-ndreaptă spre pieire,
de vreme ce și-a pus în gând stăpânul
să-i pescuiască pân` la unul...
Le spus Racul, deci, cum vine cazul.
S-a-ntunecat de-atâta jale iazul!
Toți peștii vin, se duc, se zbat
ca pe uscat,
și țin un sfat,
trimit un deputat
să-ntrebe; - „E adevărat?
Chir Cormoran, de unde ai aflat?
Primejdia e oare-atât de mare?
Nu știi, cumva, mai poate fi scăpare?...”
-„Mai este una: folosiți răgazul
și părăsiți cu toții-n grabă iazul!”
-„Îl părăsim! Dar cum?...” - „Vă duc chiar eu
acolo-n adăpostul meu,
departe, într-o peșteră,
în care Firea meșteră
a făurit un eleșteu...”
Și bieții pești, din firea lor netoți,
au pus temei pe-o astfel de nălucă
și l-au rugat în eleșteu să-i ducă
de unde, pe-ndelete, el i-a mâncat pe toți.
Au învățat că-i bine să nu mai pui temei
pe fariseri.
Dar lor, ca pești, îmi pare, li-i totuna
că-i prăpădește Cormoranul, găliganul,
sau că-i mănâncă lumea, căpcăuna:
tot un stomac, oricare-ar fi gămanul!
Deosebirea nu e tocmai mare:
o zi mai mult sau mai puțin de așteptare...
-

Fabula Broasca Țestoasă Și Cele Două Rațe Sălbatice de La Fontaine




BROSCA ȚESTOASĂ ȘI CELE
    DOUĂ RAȚE SĂLBATICE


A fost cândva o Broască Țestoasă cât un nap,
cam ușurică numai pe la cap.
Și, într-o bună zi, - nu-i, oare, culmea?-
urându-i-se în bârlog,-
porni, mă rog,
să vânture oleacă lumea!
Iar două Rațe gură-cască,
aflând ce vrea cumătra Broască,
îi spuseră c-au s-o ajute
să vadă locuri nevăzute.
-„Vezi bolțile cu nesfârșite zări?
Noi peste zeci de mări și țări
te-om duce în himerica
America!”
-„Și ai să vezi, - o Rață îi mai zise -
republici și regate cum n-a văzut Ulise!”
Urma s-apuce Broasca în dinți și să nu-l scape
un bețișor cam de vreo două șchioape
și ele de la capete, în cioc.
Zis și făcut. Porniră vijelios din loc
și străbătură câmpuri și-ntinderi mari de ape.
Zărind-o-n slăvi ținându-se de ciot,
se minunează lumea peste tot:
-„Ieșiți cu toții repede din case
ca s-o vedeți prin ceruri, c-un bețișor în bot,
pe falnica regină a broaștelor țestoase!”
-„Într-adevăr regină!”zise ea,
mai înțeleaptă dacă nu vorbea,
căci, glăsuind, semeața Broască
scăpă din gură bățul de care se ținea
și, zdup! căzu pe drumul din vâlcea,
spărgându-se în țăndări ca o doască...
Nechibzuința, clanța, neghioaba semeție,
deșarta iscodire, de asemeni,
așa cum foarte bine mai toată lumea știe,
sunt între ele neam ca frații gemeni.
-

Fabula Broasca Țestoasă Și Cele Două Rațe Sălbatice de La Fontaine




BROSCA ȚESTOASĂ ȘI CELE
    DOUĂ RAȚE SĂLBATICE


A fost cândva o Broască Țestoasă cât un nap,
cam ușurică numai pe la cap.
Și, într-o bună zi, - nu-i, oare, culmea?-
urându-i-se în bârlog,-
porni, mă rog,
să vânture oleacă lumea!
Iar două Rațe gură-cască,
aflând ce vrea cumătra Broască,
îi spuseră c-au s-o ajute
să vadă locuri nevăzute.
-„Vezi bolțile cu nesfârșite zări?
Noi peste zeci de mări și țări
te-om duce în himerica
America!”
-„Și ai să vezi, - o Rață îi mai zise -
republici și regate cum n-a văzut Ulise!”
Urma s-apuce Broasca în dinți și să nu-l scape
un bețișor cam de vreo două șchioape
și ele de la capete, în cioc.
Zis și făcut. Porniră vijelios din loc
și străbătură câmpuri și-ntinderi mari de ape.
Zărind-o-n slăvi ținându-se de ciot,
se minunează lumea peste tot:
-„Ieșiți cu toții repede din case
ca s-o vedeți prin ceruri, c-un bețișor în bot,
pe falnica regină a broaștelor țestoase!”
-„Într-adevăr regină!”zise ea,
mai înțeleaptă dacă nu vorbea,
căci, glăsuind, semeața Broască
scăpă din gură bățul de care se ținea
și, zdup! căzu pe drumul din vâlcea,
spărgându-se în țăndări ca o doască...
Nechibzuința, clanța, neghioaba semeție,
deșarta iscodire, de asemeni,
așa cum foarte bine mai toată lumea știe,
sunt între ele neam ca frații gemeni.
-

Poezia Rătăcind Cu Luna de Magda Isanos





RĂTĂCIND CU LUNA




E-așa frumos să rătăcești o noapte,
cu luna, ca o amforă, pe umăr,
să simți, asemeni fructelor prea coapte,
cum cad în tine gînduri fără număr.




Se-ntinde caldarîmul ca o apă,
ademenind molatecă piciorul,
și casele-și răsfață larg pridvorul,
în care luna n-a putut să-ncapă,




și-a curs - argint și miere - prin grădină...
Splendoarea ei poate-a făcut să cadă
- pierdute-ntr-o beție de lumină -
atîtea flori de-acacia pe stradă,




și ea-i aceea care-n astă seară
îți face dor de-o vorbă de iubire
și de-un fermecător odinioară
pierdut în nu știu cîte cimitire.




Asemeni unui braț de fată moartă
e luna ce te duce-așa, de umăr -
stafie, tu și ea, din poartă-n poartă,
să numeri gîndurile fără număr.




Oprește-te, cuprinde-ți capu-n mîini,
și, dacă nu se poate astfel, plîngi.
Că luna, luna asta n-o să stingi
decît cu jarul soarelui de mîini...






-

Poezia Rătăcind Cu Luna de Magda Isanos





RĂTĂCIND CU LUNA




E-așa frumos să rătăcești o noapte,
cu luna, ca o amforă, pe umăr,
să simți, asemeni fructelor prea coapte,
cum cad în tine gînduri fără număr.




Se-ntinde caldarîmul ca o apă,
ademenind molatecă piciorul,
și casele-și răsfață larg pridvorul,
în care luna n-a putut să-ncapă,




și-a curs - argint și miere - prin grădină...
Splendoarea ei poate-a făcut să cadă
- pierdute-ntr-o beție de lumină -
atîtea flori de-acacia pe stradă,




și ea-i aceea care-n astă seară
îți face dor de-o vorbă de iubire
și de-un fermecător odinioară
pierdut în nu știu cîte cimitire.




Asemeni unui braț de fată moartă
e luna ce te duce-așa, de umăr -
stafie, tu și ea, din poartă-n poartă,
să numeri gîndurile fără număr.




Oprește-te, cuprinde-ți capu-n mîini,
și, dacă nu se poate astfel, plîngi.
Că luna, luna asta n-o să stingi
decît cu jarul soarelui de mîini...






-

Poezia Întîlnire-n Noaptea de Primăvară de Magda Isanos






ÎNTÎLNIRE-N NOAPTEA DE PRIMĂVARĂ




Prin vreme, dintr-o altă primăvară,
se-ndreaptă către mine-agale-o fată
( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată ! ) ;
ea-ntinde mîna, parc-ar vrea să-mi ceară
un zîmbet, dintr-acele fără rost,
și mă privește-n față, cu mirare,
și tristă, fata asta depre care
fotografii și oameni spun c-am fost.
Aș vrea s-o iau de mînă și să plîng,
dar nu știu pentru ce nu pot s-o fac -
e-n jurul ei un farmec de copac
abia-nflorit - și-n scoica mea mă strîng,
s-adorm, să nu mai simt că-i primăvară,
întocmai ca și-atuncea cînd o fată
( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată ! )
se-ndrăgostise pentru-ntîia oară.







-

Poezia Întîlnire-n Noaptea de Primăvară de Magda Isanos






ÎNTÎLNIRE-N NOAPTEA DE PRIMĂVARĂ




Prin vreme, dintr-o altă primăvară,
se-ndreaptă către mine-agale-o fată
( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată ! ) ;
ea-ntinde mîna, parc-ar vrea să-mi ceară
un zîmbet, dintr-acele fără rost,
și mă privește-n față, cu mirare,
și tristă, fata asta depre care
fotografii și oameni spun c-am fost.
Aș vrea s-o iau de mînă și să plîng,
dar nu știu pentru ce nu pot s-o fac -
e-n jurul ei un farmec de copac
abia-nflorit - și-n scoica mea mă strîng,
s-adorm, să nu mai simt că-i primăvară,
întocmai ca și-atuncea cînd o fată
( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată ! )
se-ndrăgostise pentru-ntîia oară.







-

Poezia Varianta de Magda Isanos





VARIANTA



Sunt sora ierbii tinere de-afară.
Aceleași seve curg într-amîndouă,
și ne-a lăsat aceeași ărimăvară
pe gene suferința, ca o rouă.




Privirea dimineților albastre
mirată soarbe boabele de rouă,
care străbat prin zîmbetele noastre
cînd ne-nfioară toamna pe-amîndouă.




Ne-am copt încet, ca pîinea-ntr-un cuptor
și, spic de aur, sufletul așteaptă,
culegător ales cu mîna draptă
s-adune bobul dulce-sunător.






-

Poezia Varianta de Magda Isanos





VARIANTA



Sunt sora ierbii tinere de-afară.
Aceleași seve curg într-amîndouă,
și ne-a lăsat aceeași ărimăvară
pe gene suferința, ca o rouă.




Privirea dimineților albastre
mirată soarbe boabele de rouă,
care străbat prin zîmbetele noastre
cînd ne-nfioară toamna pe-amîndouă.




Ne-am copt încet, ca pîinea-ntr-un cuptor
și, spic de aur, sufletul așteaptă,
culegător ales cu mîna draptă
s-adune bobul dulce-sunător.






-

Poezia Iarba de Magda Isanos





IARBA



Și-n trup și-n spice viața grea s-adună
și, fără să păstrăm vreo amintire,
eu și cu iarba, sora mea cea bună,
voioase creștem peste cimitire.




Deasupra noastră cerul întretaie
cărări de stele, fără să ne cadă,
și pentru amîndouă-aceeași ploaie
din ochii lui albaștri o să cadă.




Și eu și iarba ne-nchinăm la soare ;
de-a lungul primăverilor visăm,
și-i ducem zării triste la picioare
tot aurul pe care i-l furăm.




Ni-i dragă lumea pururea frumoasă,
dar paiul vieții noastre e subțire ;
și eu și iarba vom cădea sub coasă,
ca să ne căutăm prin cimitire.





-

Poezia Iarba de Magda Isanos





IARBA



Și-n trup și-n spice viața grea s-adună
și, fără să păstrăm vreo amintire,
eu și cu iarba, sora mea cea bună,
voioase creștem peste cimitire.




Deasupra noastră cerul întretaie
cărări de stele, fără să ne cadă,
și pentru amîndouă-aceeași ploaie
din ochii lui albaștri o să cadă.




Și eu și iarba ne-nchinăm la soare ;
de-a lungul primăverilor visăm,
și-i ducem zării triste la picioare
tot aurul pe care i-l furăm.




Ni-i dragă lumea pururea frumoasă,
dar paiul vieții noastre e subțire ;
și eu și iarba vom cădea sub coasă,
ca să ne căutăm prin cimitire.





-

Poezia După Ce... de Magda Isanos






DUPĂ CE...


După ce frunzișul fu plin de șoapte,
după ce soarele privi îndelung lucrurile
cele vii și moarte de pe pămînt,
atunci își aprinse toamna-n cer rugurile.




Și-ntr-o zi văzui că totul e gata.
Rotunjime merelor egal răsuna ;
prasadele, poama ciugulită și coaptă
în zarea lovită de aripi sclipea.




Frunzele încă nu cădeau. Florile încă
întîrziau pe-un pămînt sunător.
Jur-mprejur atunci izbicniră pădurile :
aur, și sînge, și flăcări. Toate mă dor !






-

Poezia După Ce... de Magda Isanos






DUPĂ CE...


După ce frunzișul fu plin de șoapte,
după ce soarele privi îndelung lucrurile
cele vii și moarte de pe pămînt,
atunci își aprinse toamna-n cer rugurile.




Și-ntr-o zi văzui că totul e gata.
Rotunjime merelor egal răsuna ;
prasadele, poama ciugulită și coaptă
în zarea lovită de aripi sclipea.




Frunzele încă nu cădeau. Florile încă
întîrziau pe-un pămînt sunător.
Jur-mprejur atunci izbicniră pădurile :
aur, și sînge, și flăcări. Toate mă dor !






-

Poezia Să Vă Cînt, Fructe... de Magda Isanos





SĂ VĂ CÎNT, FRUCTE



Să vă cînt, fructe, să vă cînt...
Adînci îs rădăcinile-n pămînt.
Dar gloria-mprejurul frunții voastre
e ca un nimb de tresăriri albastre.




Merele-n iarbă rostogolite,
prasade pe creanga plecată, gutui...
Ce veselă horă de fete gătite !
Și viarmele doarme pe laurii lui.





În carnea cu miros de floare
aurora boreală răsare ;
harbuzul trosnește, semințele curg.
Și-i toamnă și-amurg...





-

Poezia Să Vă Cînt, Fructe... de Magda Isanos





SĂ VĂ CÎNT, FRUCTE



Să vă cînt, fructe, să vă cînt...
Adînci îs rădăcinile-n pămînt.
Dar gloria-mprejurul frunții voastre
e ca un nimb de tresăriri albastre.




Merele-n iarbă rostogolite,
prasade pe creanga plecată, gutui...
Ce veselă horă de fete gătite !
Și viarmele doarme pe laurii lui.





În carnea cu miros de floare
aurora boreală răsare ;
harbuzul trosnește, semințele curg.
Și-i toamnă și-amurg...





-

Poezia Dormiți, Dormiți... de Magda Isanos






Dormiți... dormiți, sub proaspătă zăpadă,
morminte rotunjite-abia-n cîmpie.
Așa de rece noaptea o so cadă,
așa degrabă vremea o să vie.




Și voi sînteți cupole scufundate,
dintr-un oraș odată-nfloritor,
cînd ca un ultim clopot mai străbate,
azi, sufletul poetului, sonor.





Dar auziti-l, voi,
morminte reci, cetăți nepăsătoare,
prin care se coboare negre ploi
și subțirică, albă, trece-o floare.




Dormiți, dormiți cu stele de pază
și-ntr-un crepuscul dulce-ngrămădite,
popoare-ntregi de plante-acum visează
furtuna unor crengi nebiruite.





-

Poezia Dormiți, Dormiți... de Magda Isanos






Dormiți... dormiți, sub proaspătă zăpadă,
morminte rotunjite-abia-n cîmpie.
Așa de rece noaptea o so cadă,
așa degrabă vremea o să vie.




Și voi sînteți cupole scufundate,
dintr-un oraș odată-nfloritor,
cînd ca un ultim clopot mai străbate,
azi, sufletul poetului, sonor.





Dar auziti-l, voi,
morminte reci, cetăți nepăsătoare,
prin care se coboare negre ploi
și subțirică, albă, trece-o floare.




Dormiți, dormiți cu stele de pază
și-ntr-un crepuscul dulce-ngrămădite,
popoare-ntregi de plante-acum visează
furtuna unor crengi nebiruite.





-

Poezia Acum, Dimineața de Magda Isanos





ACUM, DIMINEAȚA



Acum, dimineața e-naltă și plină
de arbori care tremură ușor
și de coline singure-n lumină,
ce-n respirații unice cobor.




E vară, pînă sus în cer e vară,
și verdele acestor mari cîmpii
ne-nvață că și morții au o țară,
și mările, tăcute temelii,












-

Poezia Acum, Dimineața de Magda Isanos





ACUM, DIMINEAȚA



Acum, dimineața e-naltă și plină
de arbori care tremură ușor
și de coline singure-n lumină,
ce-n respirații unice cobor.




E vară, pînă sus în cer e vară,
și verdele acestor mari cîmpii
ne-nvață că și morții au o țară,
și mările, tăcute temelii,












-

Poezia Insula Scufundată de Magda Isanos





INSULA SCUFUNDATĂ




În podul palmei sale ridicase
zeul mării insula cu terase
și munți de safir.
O scufunda din cînd în cînd. o trăgea c-un fir
nevăzut s-arătau corăbii în zare,
sau cînd bătea vîntul prea tare.





Altfel, plutea
ca o frunză de aur pe ape.
Zeul dormea pe-aproape,
undeva, pe nisipul mărunt,
cu părul de sare cărunt,
plin de crabi și de scoici. Vedeam
prin pînza de apă subțire
tîmpla-i cu vinișoare de mărgean.
O, cîtă pace era-n ocean
atunci...
Odihnindu-se de asprele lui porunci,
meduzele și peștii străvezii
dormeau lîngă albăstrele temelii
ale insulei. Beau apa ușoară
din gura rîului.
poate-ascultau
păsările, care-n fiece seară,
ascunse-n stufiș, cîntau.




Nimenea nu călcase încă
nisipul. Vedeam urma adîncă
a unui monstru marin mort de mult.
Oasele lui albesc lîngă munți. I-au amult
păsările carnea înc-aburind.
Și algele, cu fiece val tresărind,
s-au depărtat.
Marea s-a zbătut și-a oftat :
- Unde mi-i fiul,
întraripatul și străveziul ?




De-atunci insula s-a încins
c-un inel de coral
de care se sparge întîiul val
de mînie-al oceanului necuprins.



Stă singură. Munții din mijloc sclipesc.
Pădurile cad într-o pulbere neagră.
Altele cresc.
Pasărea paradisului, schimbîndu-și penele,
presară poienele.
S-aud căzînd fructele cocotierului,
care-ndată se desfac pe nisip.
Și-ndoita splendoare a cerului
și-a mării luminează-ntr-un chip
nefiresc
toate lucrurile care-aruncă umbre și cresc,




pînă cînd se deșteaptă zeul și trage c-un fir
nevăzut insula de safir,
înapoi, pe nisipul mărunt,
în fundul mării, unde-atîtea sunt.










-

Poezia Insula Scufundată de Magda Isanos





INSULA SCUFUNDATĂ




În podul palmei sale ridicase
zeul mării insula cu terase
și munți de safir.
O scufunda din cînd în cînd. o trăgea c-un fir
nevăzut s-arătau corăbii în zare,
sau cînd bătea vîntul prea tare.





Altfel, plutea
ca o frunză de aur pe ape.
Zeul dormea pe-aproape,
undeva, pe nisipul mărunt,
cu părul de sare cărunt,
plin de crabi și de scoici. Vedeam
prin pînza de apă subțire
tîmpla-i cu vinișoare de mărgean.
O, cîtă pace era-n ocean
atunci...
Odihnindu-se de asprele lui porunci,
meduzele și peștii străvezii
dormeau lîngă albăstrele temelii
ale insulei. Beau apa ușoară
din gura rîului.
poate-ascultau
păsările, care-n fiece seară,
ascunse-n stufiș, cîntau.




Nimenea nu călcase încă
nisipul. Vedeam urma adîncă
a unui monstru marin mort de mult.
Oasele lui albesc lîngă munți. I-au amult
păsările carnea înc-aburind.
Și algele, cu fiece val tresărind,
s-au depărtat.
Marea s-a zbătut și-a oftat :
- Unde mi-i fiul,
întraripatul și străveziul ?




De-atunci insula s-a încins
c-un inel de coral
de care se sparge întîiul val
de mînie-al oceanului necuprins.



Stă singură. Munții din mijloc sclipesc.
Pădurile cad într-o pulbere neagră.
Altele cresc.
Pasărea paradisului, schimbîndu-și penele,
presară poienele.
S-aud căzînd fructele cocotierului,
care-ndată se desfac pe nisip.
Și-ndoita splendoare a cerului
și-a mării luminează-ntr-un chip
nefiresc
toate lucrurile care-aruncă umbre și cresc,




pînă cînd se deșteaptă zeul și trage c-un fir
nevăzut insula de safir,
înapoi, pe nisipul mărunt,
în fundul mării, unde-atîtea sunt.










-

Fabula Cei Doi Șoareci, Vulpea Și Oul de La Fontaine




CEI DOI ȘOARECI,VULPEA ȘI OUL


Știindu-te că-n multe privințe ești întia,
te-aș ridica în slavă, Iris mai sus de soare ;
dar nu ești făurită ca mii de muritoare
și-ai refuzat într-una și smirna și tămâia.
Femeia-i tot femeie!și, sub această latură,
cu zeii și cu regii s-aseamănă frumoasele :
li-i teamă să-și zărească în vreun stih ponoasele.
Dar laudă-le-ntr-una și-n veci nu se mai satură!
Licioarea asta dulce, slăvită de poeți,
cu care zeii gliei ușor poți să-i îmbeți,
nectarul ce s-aduce lui Joe-n boloboace
e lauda și ție cu nici un chip nu-ți place.
Discuțiile-nalte îți pun pe frunte nimburi.
Discuțiile- minunate schimburi!
Se întâlnesc în ele (directe, indirecte,
la voia întâmplării) atâtea subiecte.
În vorba dumitale nimicurile-mi par
că au și ele partea lor de har.
Himerele, știința, menirile virtuții,
de toate e nevoie în astfel de discuții
ce-mi par ca o grădină
cu har din altele sfere,
în care o albină
din toate face miere.
Acestea fiind spuse, nu cred să mă mustrezi
că-n fabulele mele, din când în când, mai vezi
ceva dintr-o doctrină subtilă, îndrăzneață.
Din toate scoate omul povețe pentru viață!
Și după teoria acestei noi doctrini,
jivinele ar fi niște mașini,
făcute doar din arcuri (ține minte!),
din trupuri fără suflet și fără simțăminte,
ceasornice ce umblă frumușel
cu pași egali, orbește, fără țel.
O roată mișcă alta și altele la rând
și-l face, pân` la urmă, să-l și auzi sunând.
Și, după spusa lor, în chip statornic,
jivinele-s la fel ca un ceasornic.
Un obiect, ne spune înțeleptul,
lovește într-un loc și el, de-a dreptul,
trimite mai departe vestea-n grabă.
Impresia prin simțuri dintr-însa se înjgheabă.
Dar cum se-njgheabă? Vrei, nu vrei,
din trebuință, după ei.
Nici vreri, nici pasiune :
jivina se supune
pornirilor numite, de obicei, plăcere,
tristețe, bucurie, iubire sau durere
sau altor stări aidoma, în fine.
Dar stai puțin să ne-nțelegem bine.
-„Ce-i ăsta?” -„Un ceasornic!” -Dar omul?” -„Altă aia!”
Ascultă cum expune Cartesius trăsnaia.
(Păgânii, din Cartesius, făceau
un zeu, de-l cunoșteau!
El între om și spirit, cu minte-ai înțeleaptă,
a izbutit să ție o terezie dreaptă.
cum între om și scoică, bunăoară,
o șine nu-știu-care, o vită de povară!)
Dar iată judecata autorului.
Din toate dobitoacele din lume
-odrasle ale Creatorului -
doar eu am darul gânditorului :
știu să gândesc și ce gândesc anume.
Or, știi, Iris, prea bine, din anumită știință,
că dacă și jivina ar fi având putință,
ca omul, să gândească, asupra ei și-a firii,
n-ar căuta să intre în tainele gândirii.
Descartes, în schimb, ne spune hotărât
că vita nu gândește cât de cât.
Nici ție, ca și mie, nu-ți vine greu să-l crezi.
Și totuși, când în codru ai un prilej să vezi
un Cerb bătrân, isteț, cu zece coarne,
că-i hăițuit cu larmă de haite și de goarne
și-n van vrea cărarea-n desiș să i se piardă,
văzându-se-ncolțit de-ntreagă ceardă
stârnește altul, tânăr, și haita o desparte,
voind în felul ăsta să scape de la moarte.
O, câtă chibzuință și câtă cutezanță
desfășură, sărmanul, să scape cu vieață!
Sucește vânătorii, creându-le probleme,
înșală-ntreaga haită, cu mii de stratageme
și, ca un șef de oaste, îi joacă și îi poartă,
vădindu-se că-i vrednic de o mai bună soartă.


Când Potârnichea-n deznădejde
își vede puii în primejdie
și știe că doar unul - Puișorul -
nu ar putea să-ți ieie încă zborul -
se face că-i rănită și aripa i-e grea
și-atrage vânătorii și câinii după ea,
scăpându-și puișorii cu vieață,
iar când Azor se bucură c-o-nhață
din iarba tăvălită, ca pe-o broască,-
pornește-n zbor și-și lasă dușmanii gură-cască...


Pierduți în ceața Nordului că-n fum,
în țara lor nespus de depărtată,
hălăduiesc atâția și acum,
neștiutori, ca-n vremea de-altădată.
Vorbesc de oameni numai, căci jivinele
își îngrijesc mai bine vizuinile
și construiesc zăgazuri din lut și din pietroaie
să-și apere ținutul de puhoaie ;
din trunchiuri de copaci, din crengi, din gold,
durează peste răuri ca un pod.
Conduși de un bătrân fără răgaz,
toți castorii lucrează întreaga ziulică
la vizuini, la poduri, la zăgaz.
Văzând cu câtă trudă și artă le ridică,
Republica lui Platon îți pare-o ucenică.
Doar oamenii și astăzi, cu știința lor cu tot,
și iarna, ca și vara trec râurile-not,
iar Castorii, în zile geroase,
o duc ușor, la adăpost, în case
și peste pod trec râul fără zor,
căci podu-i rod al iscusinței lor.
Cum fac minuni din trunchiuri, din crengi, din lut, din stuh,
și Castorii să fie doar trupuri fără duh?...



Ascultă și povestea de mai jos,
pe care-o știu de la un rege glorios,
viteaz fără teamă din povești
ce-a stăvilit puhoaiele turcești.
E regele polon . Deci, ia aminte
că regele nu minte.
La granița cu una
din țările vecine,
se războiau într-una
oștirile unor jivine
din neamul Vulpii, după câte știu,
căci ura lor trecea din tată-n fiu.
Și-n luptă înzestrată, ca și noi,
cu cete--naintate de pază și iscoade,
cu cercetași, străjeri și ambuscade,
cu mii de născociri și lucruri noi
din știința blestematului război
-fecior al neființei și tată de eroi-
le crește istețimea prin astfel de isprăvi.
Homer ar fi în stare să le-o înalțe-n slăvi.
Și dac-ar fi, să zicem, că s-ar întoarce-n viață
Descartes, - ce-ar spune, oare, de pildele de față?
Ar spune că natura e pricepută-n ițe
Și toate le rezolvă prin arcuri și rotițe
și că prin, hai să zicem, ceva ca un șurup
memoria-i legată strâns de trup
și, datoria ei, jivina poate
să umble și să facă mai de toate.
Când reapare nada, cum, necum, -
firește că urmează vechiul drum,
să-și caute icoana de-altădată
în minte-ntipărită și păstrată
și fără ajutorul gândirii, prin urmare,
o  face să răspundă cu-aceeași comportare.
În tot ce face, însă, un om, ori ce nu face,
nu seamănă cu-aceste dobitoace.
Într-însul nu-și găsește precăderea
nici nada, nici plăcerea,
ci, mai presus de toate, îl hotărăște vrerea.
În orice-ar fi să facem și-oriîncotro ne-am duce,
e un principiu ager, în noi, ce ne conduce.
Distinct de trup, deși din trup începe,
mai bine decât trupul se concepe
și ascultăm de dânsul cum putem
ca de un jude, - judele suprem.
Au cum pricepe trupul porunca și-o traduce?
Văd mâna cu unealta. Dar cine o conduce?
Și stelele ce-n slavă pierdute gravitează
au cine le-ndrumează?
Vrun înger stă de veghe în fiecare astră?
Un duh străin conduce mașinăria noastră.
Impresia se-njgheabă. Dar cum? N-avem habar!
Mereu ne vom izbi de câte-un „dar”.
Doar în Divinitate ne-vrednicim de har...
Habar n-avea de astea, nu-i vorbă, nici Descartes
și nici nu văd hotare, aici, ce ne despart.
Desigur, în jivine (citate ca exemplu)
nu intervine duhul. (Doar omu-i este templu!)
Jivinelor se cade, de-aceea, să le dau
un punct în plus pe care nici plantele nu-l au,
cu toate că, se știe, și plantele respiră.
Dar cele ce urmează nu ne miră?


Tot căutându-și de mâncare,
doi Șoareci au găsit un ou
-provizie destul de mare:
n-avea nevoie de un bou -
și fără cârcotă sau ceartă
se pregăteau să și-l împartă,
când printre niște tufe o Vulpe au zărit
-un musafir cu totul nedorit.
Au cum să scape oul? S-apropia pârjolul!
Să-l lege? Să-l târască? Să-l dea de-a rostogolul?
Era cu neputință: ar fi-nsemnat să riște -
Nevoia știe, însă, metode noi să iște.
Fiind departe încă de ei cumătra Vulpe,
un Șoarece se culcă pe spate, în miriște,
ținând cu grijă oul între pulpe,
iar celălalt trăgându-l de coadă-n chip de sanie,-
ajunseră în bortă c-oleacă de strădanie.
Mai poate nu-știu-cine de-acuma să susțină
să nu vorbim de duh într-o jivină?
Ba, eu le-aș da, ca faur, și lor ca și copiilor!
Nu cugetă copiii la vârsta jucăriilor?
Deci poate să gândească, măcar din joi în Paște,
chiar cel ce mai de loc nu se cunoaște.
Eu cred că o jivină mai măiastră
va fi având un fel de judecată,
chiar de n-o fi așa cum e a noastră.
De multe ori vedem că ne-o arată
-că-i Castor, că e Șoarece sau Corb -
și e mai de valoare ca mecanismul orb.
Aș preschimba o mână de materie
în niște chintesență de atom,
mai greu de priceput de orice om
sau (ca să nu ne sperie)
în altceva, nestamnic, mai viu ca pălălaia.
Purificând butucul, se schimbă vâlvătaia
în licărul luminii ce poate să ne deie,
chiar -poate - despre suflet, o idee.
Nu-i chip ca însuși plumbul să se preschimbe-n aur?
Aș face din lucrarea aceasta un tezaur
în stare să și cugete, să simtă
și nici un maimuțoi să n-o dezmintă;
iar pentru oameni ca făpturi terestre
aș hărăzi o îndoită zestre :
un suflet deopotrivă pentru toți
-deștepți, nebuni, odrasle și netoți,
ori musafiri ai lumii cu rang de dobitoace;
iar pentru om și îngeri aș mai face
un suflet nou, comun în bună parte,
cu început și, totuși, fără moarte
ce-ar urmări, prin sfere, falangele cerești
și toate le-ar străbate, ca raza prin ferești.
Și cât ar dăinui copilăria,
acest vlăstar ciudat, purces din slavă,
nu și-ar vădi pesemne-n noi solia
decât ca o lumină sfioasă și firavă.
Dar, matur, judecata i-ar sfredeli mai lesne
materia trupească, ce-n dârzele ei bezne
ar înveli într-una, mai avan,
întâiul suflet, șubred, grosolan.

















































-

Fabula Cei Doi Șoareci, Vulpea Și Oul de La Fontaine




CEI DOI ȘOARECI,VULPEA ȘI OUL


Știindu-te că-n multe privințe ești întia,
te-aș ridica în slavă, Iris mai sus de soare ;
dar nu ești făurită ca mii de muritoare
și-ai refuzat într-una și smirna și tămâia.
Femeia-i tot femeie!și, sub această latură,
cu zeii și cu regii s-aseamănă frumoasele :
li-i teamă să-și zărească în vreun stih ponoasele.
Dar laudă-le-ntr-una și-n veci nu se mai satură!
Licioarea asta dulce, slăvită de poeți,
cu care zeii gliei ușor poți să-i îmbeți,
nectarul ce s-aduce lui Joe-n boloboace
e lauda și ție cu nici un chip nu-ți place.
Discuțiile-nalte îți pun pe frunte nimburi.
Discuțiile- minunate schimburi!
Se întâlnesc în ele (directe, indirecte,
la voia întâmplării) atâtea subiecte.
În vorba dumitale nimicurile-mi par
că au și ele partea lor de har.
Himerele, știința, menirile virtuții,
de toate e nevoie în astfel de discuții
ce-mi par ca o grădină
cu har din altele sfere,
în care o albină
din toate face miere.
Acestea fiind spuse, nu cred să mă mustrezi
că-n fabulele mele, din când în când, mai vezi
ceva dintr-o doctrină subtilă, îndrăzneață.
Din toate scoate omul povețe pentru viață!
Și după teoria acestei noi doctrini,
jivinele ar fi niște mașini,
făcute doar din arcuri (ține minte!),
din trupuri fără suflet și fără simțăminte,
ceasornice ce umblă frumușel
cu pași egali, orbește, fără țel.
O roată mișcă alta și altele la rând
și-l face, pân` la urmă, să-l și auzi sunând.
Și, după spusa lor, în chip statornic,
jivinele-s la fel ca un ceasornic.
Un obiect, ne spune înțeleptul,
lovește într-un loc și el, de-a dreptul,
trimite mai departe vestea-n grabă.
Impresia prin simțuri dintr-însa se înjgheabă.
Dar cum se-njgheabă? Vrei, nu vrei,
din trebuință, după ei.
Nici vreri, nici pasiune :
jivina se supune
pornirilor numite, de obicei, plăcere,
tristețe, bucurie, iubire sau durere
sau altor stări aidoma, în fine.
Dar stai puțin să ne-nțelegem bine.
-„Ce-i ăsta?” -„Un ceasornic!” -Dar omul?” -„Altă aia!”
Ascultă cum expune Cartesius trăsnaia.
(Păgânii, din Cartesius, făceau
un zeu, de-l cunoșteau!
El între om și spirit, cu minte-ai înțeleaptă,
a izbutit să ție o terezie dreaptă.
cum între om și scoică, bunăoară,
o șine nu-știu-care, o vită de povară!)
Dar iată judecata autorului.
Din toate dobitoacele din lume
-odrasle ale Creatorului -
doar eu am darul gânditorului :
știu să gândesc și ce gândesc anume.
Or, știi, Iris, prea bine, din anumită știință,
că dacă și jivina ar fi având putință,
ca omul, să gândească, asupra ei și-a firii,
n-ar căuta să intre în tainele gândirii.
Descartes, în schimb, ne spune hotărât
că vita nu gândește cât de cât.
Nici ție, ca și mie, nu-ți vine greu să-l crezi.
Și totuși, când în codru ai un prilej să vezi
un Cerb bătrân, isteț, cu zece coarne,
că-i hăițuit cu larmă de haite și de goarne
și-n van vrea cărarea-n desiș să i se piardă,
văzându-se-ncolțit de-ntreagă ceardă
stârnește altul, tânăr, și haita o desparte,
voind în felul ăsta să scape de la moarte.
O, câtă chibzuință și câtă cutezanță
desfășură, sărmanul, să scape cu vieață!
Sucește vânătorii, creându-le probleme,
înșală-ntreaga haită, cu mii de stratageme
și, ca un șef de oaste, îi joacă și îi poartă,
vădindu-se că-i vrednic de o mai bună soartă.


Când Potârnichea-n deznădejde
își vede puii în primejdie
și știe că doar unul - Puișorul -
nu ar putea să-ți ieie încă zborul -
se face că-i rănită și aripa i-e grea
și-atrage vânătorii și câinii după ea,
scăpându-și puișorii cu vieață,
iar când Azor se bucură c-o-nhață
din iarba tăvălită, ca pe-o broască,-
pornește-n zbor și-și lasă dușmanii gură-cască...


Pierduți în ceața Nordului că-n fum,
în țara lor nespus de depărtată,
hălăduiesc atâția și acum,
neștiutori, ca-n vremea de-altădată.
Vorbesc de oameni numai, căci jivinele
își îngrijesc mai bine vizuinile
și construiesc zăgazuri din lut și din pietroaie
să-și apere ținutul de puhoaie ;
din trunchiuri de copaci, din crengi, din gold,
durează peste răuri ca un pod.
Conduși de un bătrân fără răgaz,
toți castorii lucrează întreaga ziulică
la vizuini, la poduri, la zăgaz.
Văzând cu câtă trudă și artă le ridică,
Republica lui Platon îți pare-o ucenică.
Doar oamenii și astăzi, cu știința lor cu tot,
și iarna, ca și vara trec râurile-not,
iar Castorii, în zile geroase,
o duc ușor, la adăpost, în case
și peste pod trec râul fără zor,
căci podu-i rod al iscusinței lor.
Cum fac minuni din trunchiuri, din crengi, din lut, din stuh,
și Castorii să fie doar trupuri fără duh?...



Ascultă și povestea de mai jos,
pe care-o știu de la un rege glorios,
viteaz fără teamă din povești
ce-a stăvilit puhoaiele turcești.
E regele polon . Deci, ia aminte
că regele nu minte.
La granița cu una
din țările vecine,
se războiau într-una
oștirile unor jivine
din neamul Vulpii, după câte știu,
căci ura lor trecea din tată-n fiu.
Și-n luptă înzestrată, ca și noi,
cu cete--naintate de pază și iscoade,
cu cercetași, străjeri și ambuscade,
cu mii de născociri și lucruri noi
din știința blestematului război
-fecior al neființei și tată de eroi-
le crește istețimea prin astfel de isprăvi.
Homer ar fi în stare să le-o înalțe-n slăvi.
Și dac-ar fi, să zicem, că s-ar întoarce-n viață
Descartes, - ce-ar spune, oare, de pildele de față?
Ar spune că natura e pricepută-n ițe
Și toate le rezolvă prin arcuri și rotițe
și că prin, hai să zicem, ceva ca un șurup
memoria-i legată strâns de trup
și, datoria ei, jivina poate
să umble și să facă mai de toate.
Când reapare nada, cum, necum, -
firește că urmează vechiul drum,
să-și caute icoana de-altădată
în minte-ntipărită și păstrată
și fără ajutorul gândirii, prin urmare,
o  face să răspundă cu-aceeași comportare.
În tot ce face, însă, un om, ori ce nu face,
nu seamănă cu-aceste dobitoace.
Într-însul nu-și găsește precăderea
nici nada, nici plăcerea,
ci, mai presus de toate, îl hotărăște vrerea.
În orice-ar fi să facem și-oriîncotro ne-am duce,
e un principiu ager, în noi, ce ne conduce.
Distinct de trup, deși din trup începe,
mai bine decât trupul se concepe
și ascultăm de dânsul cum putem
ca de un jude, - judele suprem.
Au cum pricepe trupul porunca și-o traduce?
Văd mâna cu unealta. Dar cine o conduce?
Și stelele ce-n slavă pierdute gravitează
au cine le-ndrumează?
Vrun înger stă de veghe în fiecare astră?
Un duh străin conduce mașinăria noastră.
Impresia se-njgheabă. Dar cum? N-avem habar!
Mereu ne vom izbi de câte-un „dar”.
Doar în Divinitate ne-vrednicim de har...
Habar n-avea de astea, nu-i vorbă, nici Descartes
și nici nu văd hotare, aici, ce ne despart.
Desigur, în jivine (citate ca exemplu)
nu intervine duhul. (Doar omu-i este templu!)
Jivinelor se cade, de-aceea, să le dau
un punct în plus pe care nici plantele nu-l au,
cu toate că, se știe, și plantele respiră.
Dar cele ce urmează nu ne miră?


Tot căutându-și de mâncare,
doi Șoareci au găsit un ou
-provizie destul de mare:
n-avea nevoie de un bou -
și fără cârcotă sau ceartă
se pregăteau să și-l împartă,
când printre niște tufe o Vulpe au zărit
-un musafir cu totul nedorit.
Au cum să scape oul? S-apropia pârjolul!
Să-l lege? Să-l târască? Să-l dea de-a rostogolul?
Era cu neputință: ar fi-nsemnat să riște -
Nevoia știe, însă, metode noi să iște.
Fiind departe încă de ei cumătra Vulpe,
un Șoarece se culcă pe spate, în miriște,
ținând cu grijă oul între pulpe,
iar celălalt trăgându-l de coadă-n chip de sanie,-
ajunseră în bortă c-oleacă de strădanie.
Mai poate nu-știu-cine de-acuma să susțină
să nu vorbim de duh într-o jivină?
Ba, eu le-aș da, ca faur, și lor ca și copiilor!
Nu cugetă copiii la vârsta jucăriilor?
Deci poate să gândească, măcar din joi în Paște,
chiar cel ce mai de loc nu se cunoaște.
Eu cred că o jivină mai măiastră
va fi având un fel de judecată,
chiar de n-o fi așa cum e a noastră.
De multe ori vedem că ne-o arată
-că-i Castor, că e Șoarece sau Corb -
și e mai de valoare ca mecanismul orb.
Aș preschimba o mână de materie
în niște chintesență de atom,
mai greu de priceput de orice om
sau (ca să nu ne sperie)
în altceva, nestamnic, mai viu ca pălălaia.
Purificând butucul, se schimbă vâlvătaia
în licărul luminii ce poate să ne deie,
chiar -poate - despre suflet, o idee.
Nu-i chip ca însuși plumbul să se preschimbe-n aur?
Aș face din lucrarea aceasta un tezaur
în stare să și cugete, să simtă
și nici un maimuțoi să n-o dezmintă;
iar pentru oameni ca făpturi terestre
aș hărăzi o îndoită zestre :
un suflet deopotrivă pentru toți
-deștepți, nebuni, odrasle și netoți,
ori musafiri ai lumii cu rang de dobitoace;
iar pentru om și îngeri aș mai face
un suflet nou, comun în bună parte,
cu început și, totuși, fără moarte
ce-ar urmări, prin sfere, falangele cerești
și toate le-ar străbate, ca raza prin ferești.
Și cât ar dăinui copilăria,
acest vlăstar ciudat, purces din slavă,
nu și-ar vădi pesemne-n noi solia
decât ca o lumină sfioasă și firavă.
Dar, matur, judecata i-ar sfredeli mai lesne
materia trupească, ce-n dârzele ei bezne
ar înveli într-una, mai avan,
întâiul suflet, șubred, grosolan.

















































-

Fabula Uliul Și Privihhetoarea de La Fontaine




ULIUL ȘI PRIVIGHETOAREA


Femeile și câinii stârneau o zarvă mare
și-l petreceau copiii din sat cu huiduieli.
Dar Uliul, hoțul slăvii, venit după ciupeli,
a izbutit să prindă Privighetoarea-n gheare.
-„Nici nu ți-ai umple, nene,
cu mine bine pântecul,
că-s numai cânt și pene.
În schimb, ascultă-mi cântecul.
În melodii duioase și divine,
cum știu să cânt pe lume numai eu,
ți-oi depăna povestea lui Tereu...
-„Tereu?... E vro mâncare pentru mine?...”
-„Nu, e un rege crud, un căpcăun,
de mine-ndrăgosit ca un nebun.
Ti-oi arăta așa frumos ce-am pătimit,
c-ai să rămâi pe drept cuvânt vrăjit...”
-„Îmi scurmă foamea pântecul
cu ne-ndurate gheare,
și tu-mi dai ghes cu cântecul?
Când pântecul e gol urechi nu are!”
-

Fabula Uliul Și Privihhetoarea de La Fontaine




ULIUL ȘI PRIVIGHETOAREA


Femeile și câinii stârneau o zarvă mare
și-l petreceau copiii din sat cu huiduieli.
Dar Uliul, hoțul slăvii, venit după ciupeli,
a izbutit să prindă Privighetoarea-n gheare.
-„Nici nu ți-ai umple, nene,
cu mine bine pântecul,
că-s numai cânt și pene.
În schimb, ascultă-mi cântecul.
În melodii duioase și divine,
cum știu să cânt pe lume numai eu,
ți-oi depăna povestea lui Tereu...
-„Tereu?... E vro mâncare pentru mine?...”
-„Nu, e un rege crud, un căpcăun,
de mine-ndrăgosit ca un nebun.
Ti-oi arăta așa frumos ce-am pătimit,
c-ai să rămâi pe drept cuvânt vrăjit...”
-„Îmi scurmă foamea pântecul
cu ne-ndurate gheare,
și tu-mi dai ghes cu cântecul?
Când pântecul e gol urechi nu are!”
-

Fabula Maimuțoiul Și Motanul de La Fontaine




MAIMUȚOIUL ȘI MOTANUL



În casa unui om din vreme veche,
trăia o-mpielițată de pereche :
un maimuțoi
-pocitul Maimuliță-
și un cotoi
-cumătrul Motănilă.
Când dispărea slănina, brânza, cașul,
nu căuta pe la vecinul făptașul...
Ci cum ședeau, odată, la vatră lighioanele
și urmăreau cum se coceau castanele,
un îndoit folos credeau c-ar scoate
de-ar izbuti să le mănânce toate,
făcându-și lor un bine și altuia un rău.
Și maimuțoiul, marele mâncău,
i-a spus. „Fârtate năpârstoc,
tu ești mai priceput ca mine, zău.
Ce-ar fi să scoți castanele din foc?...
Zis și făcut! Fârtatul priceput
a și-nceput
să scoată cu gheruța castanele din foc,
în vreme ce maimuța
le și mânca pe loc.
Când se ivi o slugă,
o rupseră la fugă.
Flămând și cu lăbuța pârlită de văpaie,
mai căpătă motanul neghiob și o bătaie.


Câți nu s-aleg în viață cu foloasele,
și alții trag, în locul lor, ponoasele!
-

Fabula Maimuțoiul Și Motanul de La Fontaine




MAIMUȚOIUL ȘI MOTANUL



În casa unui om din vreme veche,
trăia o-mpielițată de pereche :
un maimuțoi
-pocitul Maimuliță-
și un cotoi
-cumătrul Motănilă.
Când dispărea slănina, brânza, cașul,
nu căuta pe la vecinul făptașul...
Ci cum ședeau, odată, la vatră lighioanele
și urmăreau cum se coceau castanele,
un îndoit folos credeau c-ar scoate
de-ar izbuti să le mănânce toate,
făcându-și lor un bine și altuia un rău.
Și maimuțoiul, marele mâncău,
i-a spus. „Fârtate năpârstoc,
tu ești mai priceput ca mine, zău.
Ce-ar fi să scoți castanele din foc?...
Zis și făcut! Fârtatul priceput
a și-nceput
să scoată cu gheruța castanele din foc,
în vreme ce maimuța
le și mânca pe loc.
Când se ivi o slugă,
o rupseră la fugă.
Flămând și cu lăbuța pârlită de văpaie,
mai căpătă motanul neghiob și o bătaie.


Câți nu s-aleg în viață cu foloasele,
și alții trag, în locul lor, ponoasele!
-

Fabula Făclia de La Fontaine




FĂCLIA


Când roiurile primelor albine
din zările olimpice-au purces,
sus, pe Himet , sălașul și-au ales,
pe cline cu poieni de floare pline.
Cu timpul, niște oameni mai hămesiți ca lupii
ambrozia divină, din faguri, le-o prădară
și, lacomi, le lăsară
pustii de miere stupii,
iar ceara în făclii o preschimbară.
Ci iată că odată o falnică Făclie
văzând prin partea locului
cum însăși moalea glie
se schimbă-n cărămizi la para focului,-
voind să biruiască truda timpului,-
(aidoma făpturilor Olimpului)
se azvârli ca Empedocle -n foc
și se topi în vâlvătăi pe loc.


Nu toate-s cu putință pentru toți :
mai bine chibzuiești și te socoți
și nu te-apuci să faci decât ce poți.
-

Fabula Făclia de La Fontaine




FĂCLIA


Când roiurile primelor albine
din zările olimpice-au purces,
sus, pe Himet , sălașul și-au ales,
pe cline cu poieni de floare pline.
Cu timpul, niște oameni mai hămesiți ca lupii
ambrozia divină, din faguri, le-o prădară
și, lacomi, le lăsară
pustii de miere stupii,
iar ceara în făclii o preschimbară.
Ci iată că odată o falnică Făclie
văzând prin partea locului
cum însăși moalea glie
se schimbă-n cărămizi la para focului,-
voind să biruiască truda timpului,-
(aidoma făpturilor Olimpului)
se azvârli ca Empedocle -n foc
și se topi în vâlvătăi pe loc.


Nu toate-s cu putință pentru toți :
mai bine chibzuiești și te socoți
și nu te-apuci să faci decât ce poți.
-

Fabula Leopardul Și Maimuța de La Fontaine




LEOPARDUL ȘI MAIMUȚA


Poftind o lume găgăuță
să-i viziteze-n șandramale,
un Leopard și o Maimuță
se străduiau s-adune, la bâlci, ceva parale.
-„Eu,zise Leopardul, mă bucur de renume,
căci meritele mele sunt cunoscute-n lume.
Dovadă, mai presus de vro tăgadă,
e c-a ținut și Vodă să mă vadă.
Iar când va fi să mor, mi-a spus c-ar vrea
să-și facă un manșon din blana mea,
atât e de vărgată și tărcată
și de împestrițată și bălțată!”
Voind mai de aproape să-l vadă cum arată,
intrară curioșii, dar și ieșiră-ndată.
-„Eu n-am, a spus și sprintena Maimuță,
ca dumnealui, comorilor în spate,
ci ici, în tărtăcuță,
și mă pricep la salturi, la pozne, la de toate.
Vi s-o părea că-s mică, dar sunt de viță mare
și vin în trei corăbii, pe mări, din altă zare,
să vă vorbesc (căci știu să și vorbesc),
să mă pocesc, să țopesc, să dănțuiesc,
să sar prin cerc, uimindu-vă pe toți...
Și totu-i doar un zlot nu șase zloți!
Iar celui ce nu-i place ce-i arăt,
îi dau și bănișorii îndărăt...”


Privind la felurimea costumelor, bogată,
te plictisești îndată.
Dar bogăția minții rămâne nesecată!
Așa sunt și boierii când îi privești atent :
atâția au în straie unicul lor talent!
-

Fabula Leopardul Și Maimuța de La Fontaine




LEOPARDUL ȘI MAIMUȚA


Poftind o lume găgăuță
să-i viziteze-n șandramale,
un Leopard și o Maimuță
se străduiau s-adune, la bâlci, ceva parale.
-„Eu,zise Leopardul, mă bucur de renume,
căci meritele mele sunt cunoscute-n lume.
Dovadă, mai presus de vro tăgadă,
e c-a ținut și Vodă să mă vadă.
Iar când va fi să mor, mi-a spus c-ar vrea
să-și facă un manșon din blana mea,
atât e de vărgată și tărcată
și de împestrițată și bălțată!”
Voind mai de aproape să-l vadă cum arată,
intrară curioșii, dar și ieșiră-ndată.
-„Eu n-am, a spus și sprintena Maimuță,
ca dumnealui, comorilor în spate,
ci ici, în tărtăcuță,
și mă pricep la salturi, la pozne, la de toate.
Vi s-o părea că-s mică, dar sunt de viță mare
și vin în trei corăbii, pe mări, din altă zare,
să vă vorbesc (căci știu să și vorbesc),
să mă pocesc, să țopesc, să dănțuiesc,
să sar prin cerc, uimindu-vă pe toți...
Și totu-i doar un zlot nu șase zloți!
Iar celui ce nu-i place ce-i arăt,
îi dau și bănișorii îndărăt...”


Privind la felurimea costumelor, bogată,
te plictisești îndată.
Dar bogăția minții rămâne nesecată!
Așa sunt și boierii când îi privești atent :
atâția au în straie unicul lor talent!
-

Fabula Cei Doi Porumbei de La Fontaine




CEI DOI PORUMBEI


Doi porumbei, cu gungurit în glas,
trăiau sub o cornișă de cetate
și se iubeau cu dragoste de frate.
Dar unuia, urându-i-se-acas`,
Porni,-ntr-o zi, spre țărmuri depărtate.
-„O, dragul meu, așa ceva se poate?
Îl părăsește pe bunul tău fârtat
ca să cutreieri lumea-n lung și-n lat?
Absența-i cea mai crudă urgie dintre toate!
Dar ce-ți mai pasă ție?
Așteaptă să înceapă zefirii să adie!
Un corb mai adineauri prin aer croncănea
în semn de piază rea.
Eu mă-ngrozesc cu gândul la drumul lung și greu.
Și de-oi vedea că plouă, am să mă-ntreb mereu:
Au frățiorul meu
o fi având pe undeva un rost
de cină și de adăpost? ...”
Aceste vorbe simple și fără gând ascuns
pe călătorul nostru firește, l-au pătruns,
dar orul lui de ducă fiind cu mult mai tare,
el i-a răspuns: - „Nu plânge, frățioare!
Călătoria nu-i așa de lungă
și trei sau patru zile-au să-mi ajungă.
Un drum ca ăsta mult te învață.
Când am să-ți spun cutare boroboață,
îți va părea c-ai fost și tu de față...”
Și amândoi își luară bun rămas
cu lacrimile-n glas.
Dar cum porni spre nalturi viteazul călător,
se-ntunecă văzduhul de bezna unui nor.
El se feri,sub un copac, de ploaie,
dar picurii curgeau pe el șiroaie.
Se-nsenină îndată. Da-n loc să se avânte,
fu nevoit să stea să se mai zvânte.
Iar când porni, zări lângă un râu
un mic tăpșan, cu boabe mici de grâu,
din care ciugulea un porumbel.
Se duse repede la el
și după două boabe - haț”-
se prinse ca nătângu-n laț.
Dar, ca să spun așa, avu norocul
că sfoara, putrezită, o reteză cu ciocul,
lăsând destule pene prin dracili și cucută.
Și când voia să zică și dânsul ,,Doamne-ajută”,
o pajură, planând în zbor,
îl și zări cu sfoara la picior,
ca un ocnaș scăpat din închisoare
și se-ndreptă să-l sfâșie în gheare.
Dar chiar atunci un vultur din înalt
se-ncăieră cu hoțul celălalt.
El, folosind prilejul încăierării lor,
se duse-n zbor de zor
spre streașina din spate
a unei case cam dărăpănate ;
Când, un ștrengar - ce vârstă fără milă !-
îl și ochi pe sub șindrilă,
rănindu-i coapsa și aripa.Își blestema, sărmanul, clipa
când a plecat hoinar, ca un smintit.
Cu chiu, cu vai, ajunse acasă, pocăit.
Vă-nchipuiți cu câtă voie bună
se revăzură împreună
și câte au avut să-și spună!...
O, fericiți îndrăgostiți,
de vreți să și călătoriți,
găsiți-vă prin preajma tot ce vă place vouă
și unul pentru altul trudiți-vă să fiți
o lume felurită, frumoasă, veșnic nouă.
Aici sau mai departe, oriunde, cot la cot,
se cade să vă țineți loc de tot.
Cunosc și eu , firește, ai dragostei fiori
de când iubeam cu gânduri nentinate
o mândră ciobăniță cu ochii de dogori
și n-aș fi dat pe marile comori
din Luvru ori din bolțile-nstelate
dumbrăvile de taină, poienele cu flori,
de pașii ei sprințari cutreierate
și de privirea ei însemnate!
S-or mai întoarce clipele șăgalnice
cu vraja lor și-acum să mă cuprindă
și inima-ntristată să-mi aprindă,
ori am trecut de vremea iubirilor pârdalnice?


-

Fabula Cei Doi Porumbei de La Fontaine




CEI DOI PORUMBEI


Doi porumbei, cu gungurit în glas,
trăiau sub o cornișă de cetate
și se iubeau cu dragoste de frate.
Dar unuia, urându-i-se-acas`,
Porni,-ntr-o zi, spre țărmuri depărtate.
-„O, dragul meu, așa ceva se poate?
Îl părăsește pe bunul tău fârtat
ca să cutreieri lumea-n lung și-n lat?
Absența-i cea mai crudă urgie dintre toate!
Dar ce-ți mai pasă ție?
Așteaptă să înceapă zefirii să adie!
Un corb mai adineauri prin aer croncănea
în semn de piază rea.
Eu mă-ngrozesc cu gândul la drumul lung și greu.
Și de-oi vedea că plouă, am să mă-ntreb mereu:
Au frățiorul meu
o fi având pe undeva un rost
de cină și de adăpost? ...”
Aceste vorbe simple și fără gând ascuns
pe călătorul nostru firește, l-au pătruns,
dar orul lui de ducă fiind cu mult mai tare,
el i-a răspuns: - „Nu plânge, frățioare!
Călătoria nu-i așa de lungă
și trei sau patru zile-au să-mi ajungă.
Un drum ca ăsta mult te învață.
Când am să-ți spun cutare boroboață,
îți va părea c-ai fost și tu de față...”
Și amândoi își luară bun rămas
cu lacrimile-n glas.
Dar cum porni spre nalturi viteazul călător,
se-ntunecă văzduhul de bezna unui nor.
El se feri,sub un copac, de ploaie,
dar picurii curgeau pe el șiroaie.
Se-nsenină îndată. Da-n loc să se avânte,
fu nevoit să stea să se mai zvânte.
Iar când porni, zări lângă un râu
un mic tăpșan, cu boabe mici de grâu,
din care ciugulea un porumbel.
Se duse repede la el
și după două boabe - haț”-
se prinse ca nătângu-n laț.
Dar, ca să spun așa, avu norocul
că sfoara, putrezită, o reteză cu ciocul,
lăsând destule pene prin dracili și cucută.
Și când voia să zică și dânsul ,,Doamne-ajută”,
o pajură, planând în zbor,
îl și zări cu sfoara la picior,
ca un ocnaș scăpat din închisoare
și se-ndreptă să-l sfâșie în gheare.
Dar chiar atunci un vultur din înalt
se-ncăieră cu hoțul celălalt.
El, folosind prilejul încăierării lor,
se duse-n zbor de zor
spre streașina din spate
a unei case cam dărăpănate ;
Când, un ștrengar - ce vârstă fără milă !-
îl și ochi pe sub șindrilă,
rănindu-i coapsa și aripa.Își blestema, sărmanul, clipa
când a plecat hoinar, ca un smintit.
Cu chiu, cu vai, ajunse acasă, pocăit.
Vă-nchipuiți cu câtă voie bună
se revăzură împreună
și câte au avut să-și spună!...
O, fericiți îndrăgostiți,
de vreți să și călătoriți,
găsiți-vă prin preajma tot ce vă place vouă
și unul pentru altul trudiți-vă să fiți
o lume felurită, frumoasă, veșnic nouă.
Aici sau mai departe, oriunde, cot la cot,
se cade să vă țineți loc de tot.
Cunosc și eu , firește, ai dragostei fiori
de când iubeam cu gânduri nentinate
o mândră ciobăniță cu ochii de dogori
și n-aș fi dat pe marile comori
din Luvru ori din bolțile-nstelate
dumbrăvile de taină, poienele cu flori,
de pașii ei sprințari cutreierate
și de privirea ei însemnate!
S-or mai întoarce clipele șăgalnice
cu vraja lor și-acum să mă cuprindă
și inima-ntristată să-mi aprindă,
ori am trecut de vremea iubirilor pârdalnice?


-

Fabula Râul Și Șuvoiul de La Fontaine




RÂUL ȘI ȘUVOIUL


Neprindidind să-și țină în albie puhoiul,
se năpustea năpraznic, din munți vuind, Șuvoiul,
de-ai fi crezut, când îi vedeai mânia,
că smulge tot din cale și îneacă,
cutremurând zăvoiul și câmpia.
Au ce drumeț i-ar înfrunta urgia
și-ar îndrăzni vârtejul să i-l treacă?
Și, totuși, unul dintre toți
-cel fugărit
de niște hoți-
a îndrăznit.
Șuvoiul nu avea nici patru coți,
dar el stârnea, în schimb, atâta larmă,
încât l-ai fi crezut un râu cumplit
ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă...
Cel urmărit de hoți a întâlnit
un Râu cum nu se poate mai mulcom, mai tihnit,
cu valurile netede și ascunde
și cu nisip mărunt întins pe mal.
Fugind de hoți, s-avântă și călăreț și cal,
dar se afundă-n câteva secunde,
în apele profunde,
sorbiți de nevăzutul morții val.
Vrăjmașii care-amenință îmi plac
și nu mă tem decât de cei ce tac.
-

Fabula Râul Și Șuvoiul de La Fontaine




RÂUL ȘI ȘUVOIUL


Neprindidind să-și țină în albie puhoiul,
se năpustea năpraznic, din munți vuind, Șuvoiul,
de-ai fi crezut, când îi vedeai mânia,
că smulge tot din cale și îneacă,
cutremurând zăvoiul și câmpia.
Au ce drumeț i-ar înfrunta urgia
și-ar îndrăzni vârtejul să i-l treacă?
Și, totuși, unul dintre toți
-cel fugărit
de niște hoți-
a îndrăznit.
Șuvoiul nu avea nici patru coți,
dar el stârnea, în schimb, atâta larmă,
încât l-ai fi crezut un râu cumplit
ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă...
Cel urmărit de hoți a întâlnit
un Râu cum nu se poate mai mulcom, mai tihnit,
cu valurile netede și ascunde
și cu nisip mărunt întins pe mal.
Fugind de hoți, s-avântă și călăreț și cal,
dar se afundă-n câteva secunde,
în apele profunde,
sorbiți de nevăzutul morții val.
Vrăjmașii care-amenință îmi plac
și nu mă tem decât de cei ce tac.
-

Fabula Șoimul Și Claponul de La Fontaine




ȘOIMUL ȘI CLAFONUL


Adesea, când te cheamă stăruitor spre el
un glas amăgitor, nu are rost
să te grăbești !N-a fost de loc un prost
-cum s-ar părea - copoiul lui Nivelle...


Un cetățean din Mans, de meserie
clapon, fusese hărăzit
s-ajungă o friptură pe tipsie ;
dar el, prinzând de veste, a fugit.
Simțind când vine ceasul de apoi,
claponii n-au încredere în noi.
Claponul nostru, prins atât de greu,
avea un rol de fală-ntr-un supeu.
S-ar fi lipsit, desigur, bucuros,
de cinste, de tipsie și de sos.
Toți îl chemau, mieros, ca pe un pui,
dar el, isteț, ținând la pielea lui,
nu asculta de glasul nimănui.
De sus, de pe un stâlp pe care viața
îl depășea puțin în chip de boltă,
zărindu-l cum își luase tălpășița,
un Șoim strigă la el, plin de revoltă :
-„Cum poți să fii atâta de mojic
și fără duh, că nu înveți nimic?
Eu când aud în crâng sunând din corn,
plec să vânez și la stâlpi mă-ntorn.
Tu nu-i auzi cum strigă după tine,
ori ești cam surd?...”
-„Nu-s surd. I-aud prea bine,
răspunse el.Dar ce-ar putea să-mi spună?
Că vor să mă răpună?
Pe bucătarul ăla, ipocritul,
nu-l vezi cum vine ascunzând cuțitul?
Tu te-ai grăbi să dai într-o capcană?
Îți arde, zău, de râs și de dojonă,
dar n-ai mai râde, tu , pun chiar prinsoare,
când ai vedea rotindu-se-n frigare
cam tot atâția șoimi coconi,
câți vezi claponi!

-

Fabula Șoimul Și Claponul de La Fontaine




ȘOIMUL ȘI CLAFONUL


Adesea, când te cheamă stăruitor spre el
un glas amăgitor, nu are rost
să te grăbești !N-a fost de loc un prost
-cum s-ar părea - copoiul lui Nivelle...


Un cetățean din Mans, de meserie
clapon, fusese hărăzit
s-ajungă o friptură pe tipsie ;
dar el, prinzând de veste, a fugit.
Simțind când vine ceasul de apoi,
claponii n-au încredere în noi.
Claponul nostru, prins atât de greu,
avea un rol de fală-ntr-un supeu.
S-ar fi lipsit, desigur, bucuros,
de cinste, de tipsie și de sos.
Toți îl chemau, mieros, ca pe un pui,
dar el, isteț, ținând la pielea lui,
nu asculta de glasul nimănui.
De sus, de pe un stâlp pe care viața
îl depășea puțin în chip de boltă,
zărindu-l cum își luase tălpășița,
un Șoim strigă la el, plin de revoltă :
-„Cum poți să fii atâta de mojic
și fără duh, că nu înveți nimic?
Eu când aud în crâng sunând din corn,
plec să vânez și la stâlpi mă-ntorn.
Tu nu-i auzi cum strigă după tine,
ori ești cam surd?...”
-„Nu-s surd. I-aud prea bine,
răspunse el.Dar ce-ar putea să-mi spună?
Că vor să mă răpună?
Pe bucătarul ăla, ipocritul,
nu-l vezi cum vine ascunzând cuțitul?
Tu te-ai grăbi să dai într-o capcană?
Îți arde, zău, de râs și de dojonă,
dar n-ai mai râde, tu , pun chiar prinsoare,
când ai vedea rotindu-se-n frigare
cam tot atâția șoimi coconi,
câți vezi claponi!

-

Fabula Victoria Învățăturii de La Fontaine




VICTORIA ÎNVĂȚĂTURII


După cum o să vedeți,
zice-se că ar fi fost,
mai demult, doi târgoveți :
un bogat, -semeț și prost-
și-un sărac, -băiat isteț.
Stând de vorbă de o dreavă,
se treziră la gâlceavă.
Cel bogat, om certăreț,
pretindea că-i mai de preț
și se cade ca oricine
cu respect să i se-nchine.
(Banii au și ei un rost:
merite dau celui prost!)
-,,Prietene, ascultă-mă pe mine,
eu socotesc că nu ți se cuvine
să fii cinstit ca om de rangul meu.
Poți tu să dai ospețe cum dau eu?...
Te văd cetind. La ce-ți servește-n viață,
când ai palatu-n pod, -o chichineață-
și vara porți, ca iarna, aceeași haină sumbră,
iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră?
Republicii nu-i trebuie golanii,
ci cei ce știu să-și cheltuiască banii.
Cu mesele și luxul, eu risipesc comori.
Pe urma mea trăiesc, cum știi prea bine,
atâția meseriași și negustori
și câte un pârlit de scrib, ca tine...
I-ar fi răspuns săracul așa cum se cuvine,
dar a tăcut, având prea mult de spus.
Și iată că războiul l-a răzbunat mai bine,
căci fără milă Marte, orașul le-a distrus.
În alt oraș, săracul, om cult și renumit,
fu găzduit, cinstit și răsplătit,
în timp ce bogătașul, acum sărac și prost,
rămase fără adăpost...


Pățania a limpezit gâlceava :
vârtejul soartei spulberă doar pleava
lăsând pe loc grăunțele de aur.
Învățătura-i pururi un tezaur.



-

Fabula Victoria Învățăturii de La Fontaine




VICTORIA ÎNVĂȚĂTURII


După cum o să vedeți,
zice-se că ar fi fost,
mai demult, doi târgoveți :
un bogat, -semeț și prost-
și-un sărac, -băiat isteț.
Stând de vorbă de o dreavă,
se treziră la gâlceavă.
Cel bogat, om certăreț,
pretindea că-i mai de preț
și se cade ca oricine
cu respect să i se-nchine.
(Banii au și ei un rost:
merite dau celui prost!)
-,,Prietene, ascultă-mă pe mine,
eu socotesc că nu ți se cuvine
să fii cinstit ca om de rangul meu.
Poți tu să dai ospețe cum dau eu?...
Te văd cetind. La ce-ți servește-n viață,
când ai palatu-n pod, -o chichineață-
și vara porți, ca iarna, aceeași haină sumbră,
iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră?
Republicii nu-i trebuie golanii,
ci cei ce știu să-și cheltuiască banii.
Cu mesele și luxul, eu risipesc comori.
Pe urma mea trăiesc, cum știi prea bine,
atâția meseriași și negustori
și câte un pârlit de scrib, ca tine...
I-ar fi răspuns săracul așa cum se cuvine,
dar a tăcut, având prea mult de spus.
Și iată că războiul l-a răzbunat mai bine,
căci fără milă Marte, orașul le-a distrus.
În alt oraș, săracul, om cult și renumit,
fu găzduit, cinstit și răsplătit,
în timp ce bogătașul, acum sărac și prost,
rămase fără adăpost...


Pățania a limpezit gâlceava :
vârtejul soartei spulberă doar pleava
lăsând pe loc grăunțele de aur.
Învățătura-i pururi un tezaur.



-

Poezia Așteptînd de Magda Isanos





AȘTEPTÎND



Așteptînd să vină cel drag,
am pus o ramură verde pe prag.
Fereștile nu știu cum luminau.
Parcă rîdeau.
Florile aduse din cîmp
au fost și ele vesele-un timp.
Toate lucrurile cîte erau în casă
se făcuseră de-argint și mătasă.





Dar a trecut amiaza. E seară.
Oamenii reintră în casele lor.
Păsări, obosite de zbor,
în cuiburi ascunse coboară.
Ridic ramura stinsă de jos :
amîndouă suntem de prisos.



-

Poezia Așteptînd de Magda Isanos





AȘTEPTÎND



Așteptînd să vină cel drag,
am pus o ramură verde pe prag.
Fereștile nu știu cum luminau.
Parcă rîdeau.
Florile aduse din cîmp
au fost și ele vesele-un timp.
Toate lucrurile cîte erau în casă
se făcuseră de-argint și mătasă.





Dar a trecut amiaza. E seară.
Oamenii reintră în casele lor.
Păsări, obosite de zbor,
în cuiburi ascunse coboară.
Ridic ramura stinsă de jos :
amîndouă suntem de prisos.



-

Poezia Interior de Magda Isanos





INTERIOR



În casa asta trecură zilele mele,
leneșe ca pernele pe canapele,
cuminți ca niște fete de pe vremuri.
Candelă de sub icoană, de ce tremuri ?...




Maica Domnului seamănă nu știu cu cine !
Mamă, cîteodată seamănă cu tine.
Amîndouă ați împletit și-ați spălat,
noaptea mai tîrziu decît toți v-ați culcat...




Mi-s dragi portretele, mi-s dragi ungherele
pe unde se-ascund să toarcă tăcerile,
ca niște pisici singuratece.
Casa e plină de zbor de perdele lunatece...




M-aș duce să caut în scrinul de lemn
( pe care se lasă lumina ca un îndemn )
portocale și mere și să-ntîlnesc printre rufe
mîinile unei fetițe, fragede tufe...






-

Poezia Interior de Magda Isanos





INTERIOR



În casa asta trecură zilele mele,
leneșe ca pernele pe canapele,
cuminți ca niște fete de pe vremuri.
Candelă de sub icoană, de ce tremuri ?...




Maica Domnului seamănă nu știu cu cine !
Mamă, cîteodată seamănă cu tine.
Amîndouă ați împletit și-ați spălat,
noaptea mai tîrziu decît toți v-ați culcat...




Mi-s dragi portretele, mi-s dragi ungherele
pe unde se-ascund să toarcă tăcerile,
ca niște pisici singuratece.
Casa e plină de zbor de perdele lunatece...




M-aș duce să caut în scrinul de lemn
( pe care se lasă lumina ca un îndemn )
portocale și mere și să-ntîlnesc printre rufe
mîinile unei fetițe, fragede tufe...






-

Poezia Rugăciune În Pădurea de Brad de Magda Isanos





RUGĂCIUNE ÎN PĂDUREA DE BRAD



Ca să ne-ntîlnim noi doi acum,
stelele-au făcut atîta drum,
și-a fost soare-n lume, și-au fost ploi,
cer rotund și lanuri pentru noi...



Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc
pentru pomi și turme cîte cresc,
ocrotite-n poala ta albastră,
toate pentru bucuria noastră...




Ne-nchinăm de aceea Răsăritul,
apei și pămîntului, truditului...
Și-o să-ți sărutăm, acolo, pe munți,
marginea veșmîntului, să-ți spunem
lauda, și sub picior să-ți punem
praful nostru, praful de pe frunți...




Ne-or primi pădurile și turma
ierburilor alergînd aproape
de pămînt... Și zînele din ape
ne-or cunoaște pe nisipuri urma...




Umbre-n asfințit ne-or face semne,
vom striga ecoul să ne-ndemne,
și, luminîndu-i urma, vom cunoaște
locul unde căprioara paște...




Vom cunoaște scunde-mpărății
de ciuperci și vizuini pustii,
de dușmani sau poate de prieteni,
ce-și uitară oasele sub cetini.




După urma ciutei fără vină,
ne vom face drum și-apoi hodină
pîn' la stîncile ce nu-obosesc s-aștepte
pasul Domnului, pe primele lor trepte...




-

Poezia Rugăciune În Pădurea de Brad de Magda Isanos





RUGĂCIUNE ÎN PĂDUREA DE BRAD



Ca să ne-ntîlnim noi doi acum,
stelele-au făcut atîta drum,
și-a fost soare-n lume, și-au fost ploi,
cer rotund și lanuri pentru noi...



Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc
pentru pomi și turme cîte cresc,
ocrotite-n poala ta albastră,
toate pentru bucuria noastră...




Ne-nchinăm de aceea Răsăritul,
apei și pămîntului, truditului...
Și-o să-ți sărutăm, acolo, pe munți,
marginea veșmîntului, să-ți spunem
lauda, și sub picior să-ți punem
praful nostru, praful de pe frunți...




Ne-or primi pădurile și turma
ierburilor alergînd aproape
de pămînt... Și zînele din ape
ne-or cunoaște pe nisipuri urma...




Umbre-n asfințit ne-or face semne,
vom striga ecoul să ne-ndemne,
și, luminîndu-i urma, vom cunoaște
locul unde căprioara paște...




Vom cunoaște scunde-mpărății
de ciuperci și vizuini pustii,
de dușmani sau poate de prieteni,
ce-și uitară oasele sub cetini.




După urma ciutei fără vină,
ne vom face drum și-apoi hodină
pîn' la stîncile ce nu-obosesc s-aștepte
pasul Domnului, pe primele lor trepte...




-

Poezia Capricii de Magda Isanos





CAPRICII



S-apleacă primăvara pe ferești,
cu părul tot numai zulufi de soare,
așa cum stai în umbră și zîmbești,
o fi crezut că gura ta-i o floare.




Simți răsuflarea ei cu iz de ploi
și iarbă crudă scînteind sub coasă ?
Să nu te miști. Poate că intră-n casă.
Vom prinde-o, să rămînă printre noi.




Ba nu, că - cine știe - ești în stare
mai mult decît pe mine s-o iubești ;
și-apoi, îmi face rău atîta soare.
Fii bun și lasă storul la ferești.




-

Poezia Capricii de Magda Isanos





CAPRICII



S-apleacă primăvara pe ferești,
cu părul tot numai zulufi de soare,
așa cum stai în umbră și zîmbești,
o fi crezut că gura ta-i o floare.




Simți răsuflarea ei cu iz de ploi
și iarbă crudă scînteind sub coasă ?
Să nu te miști. Poate că intră-n casă.
Vom prinde-o, să rămînă printre noi.




Ba nu, că - cine știe - ești în stare
mai mult decît pe mine s-o iubești ;
și-apoi, îmi face rău atîta soare.
Fii bun și lasă storul la ferești.




-

Poezia Murim... Ca Mîine de Magda Isanos





MURIM... CA MÎINE




E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi.
poate chiar mîine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.




Atîta soare, Doamne,-atîta soare
o să mai fie-n lume după noi ;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...




Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece -
noi singuri n-o să fim a doua oară.





Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atîta vreme pentru ură,
cînd viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate





și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zîmbim,
noi, care-așa de repede murim.





-

Poezia Murim... Ca Mîine de Magda Isanos





MURIM... CA MÎINE




E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi.
poate chiar mîine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.




Atîta soare, Doamne,-atîta soare
o să mai fie-n lume după noi ;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...




Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece -
noi singuri n-o să fim a doua oară.





Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atîta vreme pentru ură,
cînd viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate





și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zîmbim,
noi, care-așa de repede murim.





-

Poezia Legenda Rîndunicăi de Vasile Alecsandri





LEGENDA RÎNDUNICĂI

( Dedicată D-nei Nyka Grădișteanu )



Rîndunică, rîndunea,
Ce bați la fereastra mea ?
Du-te-ți pune rochița,
Că te arde arșița,
Te suflă vîntoaiele
Și te udă ploaiele.
Mergi în cîmpul înverzit,
Că rochița a-nflorit
Și o calcă turmele
Și o pasc oițele.
( Cîntic poporal )



               I


Cînd se născu pe lume voioasă Rîndunică,
Ea nu avea făptură ș-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dismierdat,
Copilă dragalașă de mare împărat.
Dar fost-au o minune frumoasă, zîmbitoare,
Sosită pintre oameni ca zîmbetul de soare,
O gingașă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Și maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.





O zînă coborîtă din zodia cerească
Veni să o descînte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viață de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă nencepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Și-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ș-o floare de bujor,
Menind prin șoapte blînde copila să devie
Năltuță, mlădioasă ca trestia verzie,
Șa grai ca mierea dulce, la chip fărmecătoare
Și ca bujorul mîndru de ochi atrăgătoare.






Apoi zîna-i adusă o dalbă de rochiță,
Din raze vii țesută, cu stele prin altiță,
Și-i zise : ,,De-ți e gîndul să ai parte de bine,
Rochița niciodată să n-o scoți de pe tine,
Și cît vei fi al lumei frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii sburător,
Căci el țintește ochii și dorurile sale
Pe oricare ființă cu forme virginale,
Pe dalbe copile, a dragostei comori,
Ce-s giumatate fete și giumatate flori,
Pe zînele născute în atmosferă caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Și chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale''.



                         II



Copila descîntată de zîna ei cea bună
Creștea-ntr-o zi numai cît alta într-o lună,
Ș-a sale brățișoare, ș-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mișcări de aripioare ;
Iar cînd ieși din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Cînd umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rîndunele
Ce lunecau prin aer și o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrînilor arini,
Cercînd să prindă-n iarbă a rezelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a rîurilor valuri,
Și-n cale-i să s-oprească, uimită, încîntată
De dulcea armonie naturei deșteaptată.





Atunci pe nesimțite un glas de sburător
Îi tot fura auzul șoptindu-i, plin de dor :
,,Atît ești de frumoasă la chip și la făptură,
Că nopței dai lumină, și iernii dai căldură,
Și orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Și muților grai dulce să spuie-a lor simțire.
Ah ! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopți o mie,
Și chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile !
Ah ! buzele-ți rotunde, cu rîs învelite,
Se par două cireșe în soare pîrguite,
Și mijlocu-ți de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur ;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrîng toată văpaia cereștilor iubiri
Ce ai aprins în inimi te-ai ivit pe lume
Tu, zînă fără seamăn, minune fără nume !''



Copila, cu uimire, îl asculta zîmbind...
Apoi, catînd în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.



                      III



Visează luna-n ceruri !... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mișcare-n frunze, și nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopței dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bătlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Și raza argintie din stele deslipită
Căzînd, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele șiraguri de rouă lucitoare.





Dar cine-acum ca raza, în lumea nopței zboară ?
Ce umblă, cu sfială, prin arbori se strecoară
Și merge drept la malul pîrîului din vale ?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lîngă apă, cu drag la ea privește
Și, singură-n răcoare, de baie se gătește.
O ! dalbă feerie ! divină încîntare !...
Rochița de pe umeri alunecă, dispare,
Și lumei se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară !
Toți ochii de luceferi, de paseri și flori,
Loviți ca de lumina rozatică din ziori,






S-aprind de-o scînteie ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dismierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mișcare alene, voluptoasă,
Lăsînd ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sînu-i virginal.
Și iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Și apa-n vălurele de aur se-ncrețește,
Și nuferii se mișcă, bătlanul se trezește,
Pădurea cîntă imnuri, și luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.




       

Acum pe lîngă trestii ea lunecă ușor
Și, vrînd la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sînul ei ud încă ea părul își adună,
Se oglindește-n apă, se oglindește-n lună,
Și umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngînare se clatină pe unde.



                IV


Cucoșu-n departare intonă o fanfară !
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah ! unde-i e rochița și unde-al ei noroc ?...
Ea vede sburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ș-o cuprinde cu brațele-ntr-o clipă ;
Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,
Și dalba-mpărăteasă, din brațe-i dispărînd,
Se schimbă-n rîndunică și fuge-n cer zburînd !
Atunci ș-a ei rochiță, nălțîndu-se în vînt,
Topituu-s-au în ploaie de raze pre pămînt,
Și pîn-în faptul zilei crescu-au flori din ele,
Odoare-a primăverei : Rochiți-de-rîndunele !...








-

Poezia Legenda Rîndunicăi de Vasile Alecsandri





LEGENDA RÎNDUNICĂI

( Dedicată D-nei Nyka Grădișteanu )



Rîndunică, rîndunea,
Ce bați la fereastra mea ?
Du-te-ți pune rochița,
Că te arde arșița,
Te suflă vîntoaiele
Și te udă ploaiele.
Mergi în cîmpul înverzit,
Că rochița a-nflorit
Și o calcă turmele
Și o pasc oițele.
( Cîntic poporal )



               I


Cînd se născu pe lume voioasă Rîndunică,
Ea nu avea făptură ș-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dismierdat,
Copilă dragalașă de mare împărat.
Dar fost-au o minune frumoasă, zîmbitoare,
Sosită pintre oameni ca zîmbetul de soare,
O gingașă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Și maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.





O zînă coborîtă din zodia cerească
Veni să o descînte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viață de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă nencepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Și-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ș-o floare de bujor,
Menind prin șoapte blînde copila să devie
Năltuță, mlădioasă ca trestia verzie,
Șa grai ca mierea dulce, la chip fărmecătoare
Și ca bujorul mîndru de ochi atrăgătoare.






Apoi zîna-i adusă o dalbă de rochiță,
Din raze vii țesută, cu stele prin altiță,
Și-i zise : ,,De-ți e gîndul să ai parte de bine,
Rochița niciodată să n-o scoți de pe tine,
Și cît vei fi al lumei frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii sburător,
Căci el țintește ochii și dorurile sale
Pe oricare ființă cu forme virginale,
Pe dalbe copile, a dragostei comori,
Ce-s giumatate fete și giumatate flori,
Pe zînele născute în atmosferă caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Și chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale''.



                         II



Copila descîntată de zîna ei cea bună
Creștea-ntr-o zi numai cît alta într-o lună,
Ș-a sale brățișoare, ș-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mișcări de aripioare ;
Iar cînd ieși din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Cînd umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rîndunele
Ce lunecau prin aer și o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrînilor arini,
Cercînd să prindă-n iarbă a rezelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a rîurilor valuri,
Și-n cale-i să s-oprească, uimită, încîntată
De dulcea armonie naturei deșteaptată.





Atunci pe nesimțite un glas de sburător
Îi tot fura auzul șoptindu-i, plin de dor :
,,Atît ești de frumoasă la chip și la făptură,
Că nopței dai lumină, și iernii dai căldură,
Și orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Și muților grai dulce să spuie-a lor simțire.
Ah ! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopți o mie,
Și chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile !
Ah ! buzele-ți rotunde, cu rîs învelite,
Se par două cireșe în soare pîrguite,
Și mijlocu-ți de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur ;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrîng toată văpaia cereștilor iubiri
Ce ai aprins în inimi te-ai ivit pe lume
Tu, zînă fără seamăn, minune fără nume !''



Copila, cu uimire, îl asculta zîmbind...
Apoi, catînd în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.



                      III



Visează luna-n ceruri !... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mișcare-n frunze, și nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopței dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bătlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Și raza argintie din stele deslipită
Căzînd, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele șiraguri de rouă lucitoare.





Dar cine-acum ca raza, în lumea nopței zboară ?
Ce umblă, cu sfială, prin arbori se strecoară
Și merge drept la malul pîrîului din vale ?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lîngă apă, cu drag la ea privește
Și, singură-n răcoare, de baie se gătește.
O ! dalbă feerie ! divină încîntare !...
Rochița de pe umeri alunecă, dispare,
Și lumei se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară !
Toți ochii de luceferi, de paseri și flori,
Loviți ca de lumina rozatică din ziori,






S-aprind de-o scînteie ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dismierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mișcare alene, voluptoasă,
Lăsînd ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sînu-i virginal.
Și iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Și apa-n vălurele de aur se-ncrețește,
Și nuferii se mișcă, bătlanul se trezește,
Pădurea cîntă imnuri, și luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.




       

Acum pe lîngă trestii ea lunecă ușor
Și, vrînd la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sînul ei ud încă ea părul își adună,
Se oglindește-n apă, se oglindește-n lună,
Și umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngînare se clatină pe unde.



                IV


Cucoșu-n departare intonă o fanfară !
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah ! unde-i e rochița și unde-al ei noroc ?...
Ea vede sburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ș-o cuprinde cu brațele-ntr-o clipă ;
Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,
Și dalba-mpărăteasă, din brațe-i dispărînd,
Se schimbă-n rîndunică și fuge-n cer zburînd !
Atunci ș-a ei rochiță, nălțîndu-se în vînt,
Topituu-s-au în ploaie de raze pre pămînt,
Și pîn-în faptul zilei crescu-au flori din ele,
Odoare-a primăverei : Rochiți-de-rîndunele !...








-

Fabula Măgarul Și Câinele de La Fontaine




MĂGARUL ȘI CÂINELE


Ajută-te cu alții la o nevoie, bade,
cum cere legea firii, de-a pururi cu temei!
Doar un Măgar (de altfel, jivină, cumsecade)
se abătu, o dată, de la porunca ei.


Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsânul,
și începuse să i se urască.
Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpânul,
porni și Urechilă, prin pajiște, să pască.
Mai rar o pajiște frumoasă,
cu iarba fragedă, gustoasă!
Avea, cu toate astea, ospățul și racilă :
nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă!
De data asta, însă, Măgarul, chibzuit,
s-a și lipsit.
Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă
să-i dea și lui un codru de pâine din desagă,
că tarte e lihnit.
Înfulecând de zor lăstare crude,
Măgarul se făcea că nu-l aude.
Dar mai târziu i-a spus,
nițel de sus :
-,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi,
că are grijă Badea să-ți dea, când s-o trezi!”
Văzând, după o vreme, un Lup prin preajma lor,
cheamă și el Dulău-n ajutor.
La rîndul său, Dulăul, un câine cam poznaș,
îi spuse :- ,,Măi, fârtate, de ce atâta zor?
Așteaptă că se scoală Stăpânul mintenaș
și, până una-alta, tu ia-o la picior.
Iar dacă te ajunge dihania cumplită,
cum știu că frica face și eroi,
izbește-o peste bot cu o copită
și ai să vezi cum fălcile i-nmoi,-
că d-aia doar ți-au pus potcoave noi!”
Dar n-are timp Măgarul să vânture hârtoapele,
pierzându-se ca glonțul în zare cu muncele,
că Lupul se repede și-l face bucățele...


Să ne-ajutăm mai bine la vreme cu aproapele!

-

Fabula Măgarul Și Câinele de La Fontaine




MĂGARUL ȘI CÂINELE


Ajută-te cu alții la o nevoie, bade,
cum cere legea firii, de-a pururi cu temei!
Doar un Măgar (de altfel, jivină, cumsecade)
se abătu, o dată, de la porunca ei.


Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsânul,
și începuse să i se urască.
Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpânul,
porni și Urechilă, prin pajiște, să pască.
Mai rar o pajiște frumoasă,
cu iarba fragedă, gustoasă!
Avea, cu toate astea, ospățul și racilă :
nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă!
De data asta, însă, Măgarul, chibzuit,
s-a și lipsit.
Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă
să-i dea și lui un codru de pâine din desagă,
că tarte e lihnit.
Înfulecând de zor lăstare crude,
Măgarul se făcea că nu-l aude.
Dar mai târziu i-a spus,
nițel de sus :
-,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi,
că are grijă Badea să-ți dea, când s-o trezi!”
Văzând, după o vreme, un Lup prin preajma lor,
cheamă și el Dulău-n ajutor.
La rîndul său, Dulăul, un câine cam poznaș,
îi spuse :- ,,Măi, fârtate, de ce atâta zor?
Așteaptă că se scoală Stăpânul mintenaș
și, până una-alta, tu ia-o la picior.
Iar dacă te ajunge dihania cumplită,
cum știu că frica face și eroi,
izbește-o peste bot cu o copită
și ai să vezi cum fălcile i-nmoi,-
că d-aia doar ți-au pus potcoave noi!”
Dar n-are timp Măgarul să vânture hârtoapele,
pierzându-se ca glonțul în zare cu muncele,
că Lupul se repede și-l face bucățele...


Să ne-ajutăm mai bine la vreme cu aproapele!

-
Abonați-vă la: Comentarii (Atom)

Postare

  ANPC Termeni și Condiții