Poezia Calea Robilor de Eugen Jebeleanu

CALEA ROBILOR



Pe Calea Robilor, ard semne :
Ceva se pregătește-n țară.
Oști zdrențăroase, uriașe,
Viteze, iată se-adunară.



E-o țară de văpăi Ungaria.
Mari flăcări trupul i-l dezgheață.
Minune. Pe pămînt căzut-a
Ea, Calea Robilor, măreață.



Mii, mii de Davizi se îndreaptă
Cîntînd, spre voi, în mîini cu prăștii :
Hei, domni prea buni, atît de lași
S-arată Goliații voștri?



Poporul ăsta nu-i poporul
Cum l-ați crezut, de robi plecați.
E-un alt popor, e doar : poporul
Trezit. Așa-i că tremurați?



Pămîntul bubuie. Flori roșii
S-aducem soarelui ne-ntrecem.
Și-un rîu de foc, sfînt rîu de flăcări,
E orice stradă pe-unde trecem.



Pe Calea Robilor trec astăzi
Noi oști, noi cîntece viteze :
E Viitorul ce pornit-a
Maghiarul cer să-mpurpureze.



E oastea care, de-un mileniu,
Răbdat-a înjosiri amare.
Dar bucuria, vlaga nouă
I-o dă Viața, Viața mare.




De mîrșăviile domnești
Nu ne-ngrozim, nici de junghiere.
De-o să murim, murim - și-atîta,
Dar de murim noi, totul piere.




Dreptatea suntem, Viitorul,
Blîndețea,-nalt Județ, cumplitul -
Și numai noi sîntem și Soarta
Cea bună, și de nu : Sfîrșitul.




Al nostru-i tot, dar nu răbdarea.
Putere nu-i să ne abată.
Și-acum strigînd, chemăm călăii
Domnești la marea judecată.




Pămîntul ăsta este-al nostru,
Azi, noi clădim o altă țară.
V-ați îndopat ; de-ajuns vă fie
O mie de-ani cît vă-mbuiară.




Cînt nou și veste nouă taie
Oraș, sat, pustă - și detună.
Pe Calea Robilor, sosit-a
Poporu-n zbor, ca o furtună.




Poporul - iată-l - ,de azi domni-vor
Cei ce-un mileniu-au fost călcați.
Poporul judecă, poporul -
Și vai și-amar de vinovați !