Poezia Pe Aria Grofească de Eugen Jebeleanu

PE ARIA GROFEASCĂ



Trostește gradul doborît
Pe aria grofească-n miez de noapte
Și vîlvătaia roșie se-nalță
Sălbatic din clăile cetate.




Zori roșii-n noapte, crîncenă lumină,
Nemaivăzută, luminînd departe.
Aleargă tremurînd pe cîmpu-nspăimîntat
Dogoarea vieții care arde.




Din vise rele sare biet iobagul,
Dulău-afară-n urlete se-ntrece.
E o sălbatecă durere-ntreg cuprinsul,
Iar groful, pe-undeva, petrece.




Și spicele făcute scrum înstrună
Un cîntec de batjocuri și mîine :
,,Țăran maghiar cu pîntec lipit,
Păi, ce-ți sîntem noi ție?''




,,De ce te doare viața care arde?
Că tot nimic nicicînd nu-ți dete.
Nu plînge, groful tău tot o să aibă
Și bani și vin și fete.''




,,N-ai teamă, iarna te va canoni
Ca totdeauna, dac-o să poftească.
La viață și grăunțe, parte n-ai ;
E țarina maghiară și grofească.''




Și totuși, zorile cînd se ivesc
Și vîntul spulberă-n cîmpie scrumul,
Pe aria grofească, hohoresc
Amar, iobagii, cu duiumul.




Jelesc ce nu-i al lor, nimicu-l plîng
( Boieru-i cu ogarii prin colnice )
Căci tainic, în adînc, simt că-i a lor
Și viața tristă și-arsele lor spice.