Fabula Leul Și Tăunul de La Fontaine

               LEUL ȘI TĂUNUL


-,,Piei, scârnăvie !” zise Leul cu mânie,
răstindu-se la un Tăun.
-,,Tu crezi că mult îmi pasă mie
că ție unii rege-ți spun ?
Ce, vrei să te măsori cu mine ?
Te-oi sătura, eu, de război !
Doar boii-s mai voinici ca tine,
și eu îi mân pe unde voi !...”
Sunând pe loc chiar el asaltul
și săgetând înaltul,
îi bâzâie pe la obraji
și-l ciupe crâncean de grumaji.
Zbătându-se, izbindu-se greoi
și spumegând, scrâșnind ca un nebun,
răcnește patrupedul ca-n ziua de apoi
de tremură jivinele-n zăvoi.
Și tot cumplitul lor război,
universalul tărăboi,
e opera unui Tăun !
Îl pișcă-ntr-una peste tot
ba de spinare, ba da bot ;
iar când îi intră într-o nară,
se face Leul foc și pară :
și rage, geme, se sfâșie,
turbând de chin și de mânie
și amețit , trudit și frânt,
se prăbușește la pământ...
Ispitele trufiei adesea ne împing
să ne împăunăm prea mult cu gloria.
Pornind să-și trâmbițeze, chiar el, în slăvi, victoria,
se prăpădi Tăunu- ntr-o plasă de Paing.


Eu cred că două tâlcuri poți să desprinzi de-aici :
întâi că dintre inamici
mai de temut sunt cei mai mici.
Și-al doilea că cei ce, deseori,
din mari primejdii, ies biruitori,
n-ajung mereu la capăt s-o tot scoată,
ci pier cîndva dintr-o nimica toată.
Că, vezi, așa-i norocul : se-nvârte ca o roată !