Fabula Curtea Leului de La Fontaine




CURTEA LEULUI




Ținuse să-i cunoască Măria Sa Leiască
pe cei, din vrerea Slăvii, sortiți să-i cârmuiască.
Trimise, deci, cu cărțile
tocmai după datină,
ceauși în toate părțile,
la orice soi de grădină,
profitându-le să vie cu toate, se-nțelege,
la un divan cu praznic, ocârmuit de Rege.
Voind să vadă Curtea și mai ales serbările,
veneau mereu supușii, buluc, din toate zările.
Dar în Palat - cumplită grozăvie -
duhnea mai rău  ca la o stârvărie
și Ursului ce-și astupase nările
îi și făcu pe loc de petrecanie
Măria Sa, o crânceană dihanie.
Îndată, lingușindu-l cu toată josnicia,
și-n ticluiri fiind destul de meșteră,
ridică-n slăvi miasmele din peșteră,
spunând că nu se află flori sub soare
cu-asemenea mireasmă-mbătătoare...
Ci Vodă (pasămite, cu Caligula rudă)
scârbit și scos din fire
de-atâta lingușire,
o răsplătire cu-aceeași osândă foarte crudă.
Iar cum cumătra Vulpe se nimerea pe-aproape,
Măria sa îi zise să spună adevărul :
,,Într-adevăr și dânsei îi miroase?...
Cum Vulpile-s fricoase,
i se zburlise părul,
dar îi răspunse, căutând să scape,
că e cu guturai și n-are cum
să-i spună de miroase duhoarea sau parfum...
La Curte, dacă vrei să placi,
se cade uneori să taci
ori să răspunzi ca un normand dibaci.



Postare

  ANPC Termeni și Condiții