Fabula Maimuțoiul Și Delfinul de La Fontaine

         MAIMUȚOIUL ȘI DELFINUL


La greci era un obicei :
pe mare, unii călători,
adeseori duceau cu ei
maimuțe, câini de scamatori.
Un vas cam tot așa-nzestrat,
în preajma coastei, s-a-necat.
Delfinii dacă nu săreau,
toți călătorii-n hău piereau.
Chiar Plini, marele-nvățat,
a scris că ei ar fi salvat
atâția oameni din puhoi,
ferindu-i de urgia mării
și- grație asemănării -
și un pocit de Maimuțoi.
Delfinul, Om îl socotea.
Și tot trecând din val în val
și aducându-l către mal,
l-a întrbat, când străbătea
cu el uriaș talaz :
-„Ești din cetatea lui Apollo?
-„Da, toți mă știu că-s de pe-acolo!”
Iar de te-aduce vreun necaz,
să vii la mine, că am rude,
cârmuitori de primul rang
ți când le cer, îmi cântă-n hang,
și-un văr al meu primar e jude...”
Înseninat de-așa noroc,
Delfinu-i mulțumi pe loc.
-,,Ai fost cumva pe la Pireu?
-„Da, e un bun amic al meu,
cu care mă-ntâlnesc mereu
și ne-apucăm de câte-un joc...”
De propria-i prostie-mpins,
tot trăncănea mereu cu el,
crezând că portul e un ins.
Mai fac destui neghiobi la fel
când povestesc de toate-cele
deși nu au habar de ele.
Ca Ieremia cu proțapul,
vorbea întruna, la-ntâmplare.
Delfinul, însă,-ntoarse capul
și când văzu ce-avea-n spinare,
voind alți oameni să mai scape,
zvârli sluțenia în ape...