Poezia Fiind Băiet Pădurii Cutreieram de Mihai Eminescu

FIIND BĂIET PĂDURII CUTREIERAM


Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lîngă izvor,
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam,
S-aud cum apa sună-ncetișor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Și un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopți întregi am mas,
Blînd îngînat de-al valurilor glas.


Răsare luna,-mi bate drept în față :
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe cîmpi un văl de argintie ceață,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cîntă tainic cu dulceață,
Sunînd din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.


Alături teiul vechi mi se deschise :
Din el ieși o tînără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-i plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă ;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcînd pe vîrful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.


Și ah, era atîta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Un înger blînd cu fața radioasă,
Venind din cer se poate arăta ;
Iar păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subțire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.