CU PÎNZELE-ATÎRNATE
Cu pînzele-atîrnate
În liniște de vînt,
Corabia străbate
Departe de pămînt.
Iar stolul rîndurelelor
Trece-ntre cer și mare...
O, stelelor, stelelor,
Nemuritoare,
De ce și voi nu vă luați
Pe-ale lor urme oare ?
Ce ce mă întristează
Că valurile mor,
Cînd altele urmează
Rotind în urma lor ?
De ce căderea florilor
Ș-a frunzelor ne doare ?
O, norilor, norilor,
Ști-veți voi, oare,
De ce rămîn atîtea-n veci
Și numai omul moare ?
În cer întotdeauna
Urmăm al nostru mers,
Ca soarele și luna
Rotind în univers.
Un crez adînc pătrunde-va
De-a pururi omenirea
Că undeva, undeva
E fericirea ;
Și toți aleargă după ea ;
N-o află nicăirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...