Poezia Întunericul Și Poetul de Mihai Eminescu

      ÎNTUNERICUL ȘI POETUL

                 ÎNTUNERICUL


Tu, care treci prin lume străin și efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gîndurile-n cer,
Poet gonit de rîsuri și înghețat de vînt,
Ce cînți ca o stafie căiții din mormînt,
Sfarmă-n stîncă rece a ta nebună liră
Căci lumea este piatră și ea nu te admiră.
Ci tu, nebun și palid, la poalele ei plîngi
Ca valul care cîntă trecutul unei stînci,
Ce veștedă, bătrînă se leagănă prin nori,
Cînd stînca e eternă și valu-i trecător.

                   POETUL

Și tu, crezi, geniu negru, că fără scop și șintă
Alumei und-amară mă-neacă, mă frămîntă ?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborît din stele
Purtînd pe frunte-mi raza a națiunii mele ?
Voi să ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzică și Dramă... în dalbe sărbători,
Voi să le-ngîn viața și-n cupa lor aurie
Să torn zi și-ntuneric, dureri și bucurie
Să văd trecutu-n viață, să văd româna dramă,
Cum din mormînt eroii istoriei îi cheamă
Și muzica română chemînd din munții-n nouri,
Din stele căzînde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n cîmpie,
Chemînd doina română, a inimelor plîngeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stîngeri,
Românu-n trecut mare e mare-n viitor !
Și tu vrei ca poetul să fie trecător,
Pe-a țărei sale țărmuri să n-aibă ce să cînte ?
Dar nu-s colori destul în lume să-nvesmînte
A munților Carpatici sublime idealuri,
Ce-noată-n a lui suflet cum `noată-n mare valuri
Și-n creieri-i aleargă de gînduri vijelii
Cum ginii se sfarmă-n ruinele pustii.