Poezia O Călărire În Zori de Mihai Eminescu

O CĂLĂRIRE ÎN ZORI

                                  
A nopţii gingantică umbră uşoară,
Purtată de vânt,
Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară
Din aripi bătînd.


                                  
Roz-alb-auroră, cu bucle de aur
Sclipinde-n rubin,
Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur
Pe-al florilor sîn ;


                                  
Răspînde suflarea narciselor albe
Balsamu-i divin,
Şi Chloris din roze îşi pune la salbe
Pe fruntea-i de crin ;


                                 
Iar rîul suspină de blînda-i  durere
Poetic murmur,
Pe-oglinda-i de unde răsfrînge-n tăcere
Fantastic purpur;


                                  
Şi pasărea cîntă suspine-imitînndă
Un cîntec de-amor,
Ecou-i răspunde cu vocea-i vuindă
La plînsu-i de dor.


                                  
Pe cîmp se văd două fiinţe uşoare
Săltînde pe-un cal,
Pe care le-ncinge de flutură-n boare
Subţire voal ;


                                  
Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă,
Fugarul uşor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
Al negurei flor,


                                   
O dalbă fecioară adoarme pe sînul
De-un june frumos,
Astfel cum dormită oftarea, suspinul
În cîntul duios ;


                                  
Iar tali-i naltă, gingaşă, subţire
Se mlădie-n vînt,
Şi negrele-i bucle ondoală-n zefire,
Sclipesc fluturînd.


                                 
I-adoarme pe sînu-i, se leagănă-n braţe
În tandre visări ;
Pe cînd ca profume  pe blînda ei faţă
Plutesc sărutări.


                                  
Iar aeru-n munte, în vale vibrează
De tainici oftări ;
Căci junele astfel din pieptu-i oftează
În dalbe cîntări :


                                
,,Ah! ascultă, mîndruliţă,
Drăguliţă,
Şoapta-mi blîndă de amor,
Să-ţi cînt dulce, dulce tainic,
Cîntul jalnic
Ce-ţi cîntam adeseori.


                                  
De-ai fi, dragă, zefir dulce,
Care duce
Cu-al său murmur frunze, flori,
Aş fi frunză, aş fi floare,
Aş zburare
Pe-al tău sîn gemănd de dor ;


                                  
De-ai fi noapte,  -aş fi lumină,
Blîndă, lină,
Te-aş cuprinde c-un suspin ;
Şi în nunta de iubire,
În unire,
Naşte-am zorii de rubin ;


                                  
De-aş fi, mîndră, rîuşorul,
Care dorul
Şi-l confie cîmpului,
Ţi-aş  spăla c-o sărutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sînului!"


                                  
Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă,
Fugarul uşor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
Al negurei flor ;


                                  
Vergina îl strînge pe-amantu-i mai tare
La sînu-i de crin,
Şi faţa-şi ascunde l-a lui sărutare
În păr ebenin.


                                   
Iar Eco îşi rîde de blîndele plîngeri,
De junii amanţi,
Şi rîul repetă ca cîntulde îngeri
În repede danţ:


                                 
,,De-aş fi, mîndră, rîuşorul,
Care dorul
Şi-l confie cîmpului,
Ţi-aş spăla c-o sărutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sînului !"