STRĂMOȘII
....,,Nu suntem la același nivel... La 1759,
adică pe vremea cînd strămoșii autorului
de la Țara noastră nu se coborîse încă
din maimuță, egumenul Laskaris scria
cu filiațiunea familiilor Dukas,Vrana
și Laskris”...
DUILIU ZAMFIRESCU
în Convorbiri literare
Nu mor strămoșii niciodată,
Războiul lor în noi și-l poartă,
Căci li-e țărîna spulberată,
Dar nu li-e dușmănia moartă.
Străveche, ura lor se-mparte
Din moș în moș, din tată-n tată,
Și azi, de dincolo de moarte,
Ei ne mai cer o judecată.
Cum ne privim acum în față,
Potrivnici însetați de luptă,
Neiscunsința noastră-nvață
Din ura lor neîntreruptă.
Noi suntem flacăra pribeagă
Din nemblînzită lor văpaie,
Cu moștenirea noastră-ntreagă
Venim pe cîmpul de bătaie.
Cu mine vin, roiesc într-una
Cei fără neam și fără număr,
Ce-au sprijinit întodeauna
Eternitatea pe-al lor umăr.
Vin cei de-o lege cu pămîntul,
Copiii soarelui de vară,
Eu, solul lor, le port cuvîntul,
Și-n suflet, sfînta lor povară.
Vin rînduri, cete se-nfiripă
Din vechea veacurilor lavă,
Din ceas în ceas, din clipă-n clipă,
Tot crește oastea mea grozavă.
Le văd în orice parte roiul,
Își cer dreptatea lor tîrzie,
Și fiecare-și vrea ciocoiul
În judecată să și-l ție.
Ei tot mai mulți răsar din groapă,
Răsar, și-n mintea mea s-alungă,
Vin bieți țărani munciți de sapă,
Și vin haiduci cu flinta lungă.
Sosesc cu dorurile toate,
Sărmanii nu mai pot s-adaste :
,,Venit-am, măre, strănepoate,
Să ne primești la tine-n oaste !”
Le zic supus : „Veniți de-acuma,
Străbuni din lunga vremii cale,
Și dați-mi cîntecul și gluma
Și nesfîrșita voastră jale.
Veniți, căci glasul vostru-nvie
Un nou zorit de dimineață,
Voi ce-ați murit o veșnicie
Sunteți flămînzi azi de viață!”
Ei vin cu suflete-nnoptate,
De-aceea sfarmă lanțuri grele,
De-aceea urlă și se zbate
Durerea-n cîntecele mele.
Doar din al veacurilor caier
Mi-am împletit eu biciul urii,
Nestinsul vremurilor vaier
Mi-a scris blestemu-n ceriul gurii !...
De luptă-s gata deci... Prin mine
Un iad întreg cere răsplată.
Mi-e sete-acum... Te-aștept, vecine,
Și ochii mei păgîni te cată !
Îți vreau sclipirea de oțele,
Și vreau oștirea ta măiastră,
Întregul cer cu ochi de stele
Să lumineze lupta noastră.
Te-aștept... te-aștept... Dar n-aud bucium,
Nici zumzet ascuțit de zale.
Mă-ndoaie patima, mă zbucium :
Arată-mi rîndurile tale!...
Și cum te chem, ș-un colț de țară
Mi te-au cătat zadarnic solii,
Te-apropii tu de subsuoară
C-un slab egumen ros de molii...
Vă văd... Mi-e milă peste fire
De bietul grec cu haina ruptă :
Ai spart o criptă-n mănăstire
Ca să-ți cîștigi un soț de luptă...
Vă văd, și oastea mea pe-acasă
Mi-o-ndemn încet să se strecoare :
Vai - toată ura mea mă lasă,
Căci sărăcia ta mă doare...
iulue 1909
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...