CAVALERUL
Ploaia de primăvară singură.
cu suliță și cu chivără.
a trecut prin pădure la pas.
pe calul ei verde.
În glumă-mplinind minunile,
mugurii pocneau ca alunele,
și,-atingîndu-i haina și părul,
înflorea măcieșul și mărul.
Cu platoșă strălucind și cu pene
deasupra coifului său, alene,
cumpănindu-se și visînd războaie,
trecea tînăra ploaia.
Gorunii spuneau : ,,Făt-frumos,
dă-te de pe calul tău jos.
Aici doarme pajura și balaura,
Strălucind la soare ca aurul.''
Sub copite, sub potcoave mici,
se trezeau popoare de furnici.
Un melc mare auzea din casă
iarba cum crește grasă.
Se făcea senin, mai senin.
Cavalerul pălea ca un crin.
Nu i se vedea coiful, nici fața.
Îl fura soarelui, ceața.
Calul cădea în genunchi și cădea
sulița, în vîrf cu o stea.
Numai steagul în zare se vede.
pentru cine nu crede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...