COPILĂRIA MEA
Mi-i fraged sufletul, pînă pe buze mi-i fraged,
poate de iarba ce crește acuma la noi ;
cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi -
stau singură și-mi aduc aminte de multe :
Cînd eram mică legasem un leagăn de-o creangă.
,,Vreau s-ajung steaua de-acolo...'' strigam bunicului.
O, cît de sus s-au suit dușmănoasele stele...
Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată.
Mi-i inima tristă. Mama mi-a scris c-au tăiat
pomii din fundul grădinii, leagănul putred ;
odată cu dînsul, va fi căzut în buruieni
copilăria mea - și o mănîncă furnicile...
II
Cine povestește-n mine, cine
mi-aduce aminte c-am trăit acolo,
în țara dintre sobă și genunchii bunicului,
întîia poveste cu zmei ?
Vă voi face să trăiți de-a pururi,
ani duși, miraculoase răsărituri.
Deasupra gardului unde lumea sfîrșea,
azi știu, de-acolo începea tărîmul zmeului.
Însă toate s-au sfîrșit odată,
cînd ardeau lumînările ziua.
Bunicul dormea într-o cutie frumoasă -
și l-au luat și l-au dus pe sub marii castani.
Toată noaptea m-am temut pentru dînsul.
Văzînd că nu se mai întoarce, ziceam :
,,Dacă se-ntîlnește cu scorpia ? Haide,
Azor, să ne ducem la el.''
Și singură mai tîrziu am plecat.
Pe tărîmul zmeilor mișună oameni.
În jurul inimilor un șarpe mic
se-ncolocește ; ei sunt triști și răi.
Dar pentru dînșii scriu poemele mele,
scutur deasupra lor copacii de-atunci și ploile
amintiți-vă că sunt copii pe lume,
și plante albastre, și duioșii cîni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...