NOAPTE
Cît de-ncet acei fulgi de-ntuneric căzură,
deasupra lumii, ca o cenușie nedumerire,
pînă ce neagra noapte cu stoluri veni.
Totul ca-n apele adînci acuma era,
pomii atenți, casele, însăși lumina
era undeva în calma, umeda noapte,
ce nevăzută zîmbea.
Și timpului însuși mai curgea acolo
prin umbră, ca printr-un pămînt afînat.
Dar cine respiră ușor, fericit ?
Poate păsări ce se visează zburînd.
Noapte. Dumnezeu însuși sărută
cu gura lui neagră pămîntul,
ca și cînd cu duioșie ar spune :
,,Haide,-nvățați-vă cîte puțin să muriți...''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...